Realitatea dispare în fața spectacolului, cultura – o necesitate

Realitatea, se pare, nu mai are nevoie de o regie. Se desfășoară de la sine, zi de zi, cu o repetitivitate aproape ceremonială, într-o succesiune de gesturi și scene care scapă din ce în ce mai des controlului. Participarea la spectacolul vieții e inevitabilă, chiar și atunci când credem că stăm deoparte. Ne mișcăm printre acțiuni ce devin tot mai halucinante, în decoruri familiare, adesea deformate, proiectați în propriile noastre imagini, fiindcă pentru ceilalți ele rulează diferit.
Cultura transfigurează. Raportul cunoaștere–realitate este prima convenție și principalul efect al transfigurării. Cultura începe apoi să facă trecerea de la „fața necunoscută inițial, aflată nu rareori într-un întuneric îndreptățit” spre lumina cunoașterii, prin efort constant.
Cu toate acestea, în acest decor modern, apare uneori, discret, o notă de subsol, poate un mesaj mascat: orice societate civilizată are nevoie de un sistem propriu. Dar ce înseamnă să fii propriul tău regizor, într-o lume aparent absentă, lăsată în seama algoritmilor sau a spectacolului însuși?
T. S. Eliot, în Notes Towards the Definition of Culture, propune o viziune stratificată a culturii: „individul, grupul și elita”. Aceste trei niveluri nu sunt izolate, ci comunică subtil, susținându-se reciproc. O cultură autentică, spune Eliot, nu poate exista fără recunoașterea valorilor, fără această viziune dinamică, care oferă societății nu doar stabilitate, ci și profunzime. În plus, cultura presupune mișcare: un individ poate urca sau coborî în ierarhia socială, iar acest lucru este firesc — semn al unei societăți cantonate în prezent.
Accedere spre ideal, spre cultură. Se insinuează, firesc, o întrebare: este omul de cultură un produs al nașterii, al unui datus nascendi, sau rezultatul unei alegeri, al unei dorințe cultivate? Eliot nu oferă un verdict, dar lasă loc ideii că se poate dobândi.
A fi om de cultură presupune asumarea unui ansamblu de valori, printre care se numără, în mod esențial, respectul pentru cuvânt. Cuvântul este mai mult decât un instrument de comunicare, este fundamentul sensului, al conștiinței, al vieții comune. Prin acesta se construiesc valorile, se articulează credințele, se întemeiază relațiile. Cultura se naște din cuvânt și, fără el, nu trăim cu adevărat.
Fără cultură, devenim autoportrete lipsite de contur, în derivă. Nu regizăm spectacolul propriei vieți, ci jucăm fără replici scrise, căptușiți cu naivitate.
Lectura atentă a lui Eliot relevă o arhitectură subtilă a realității culturale: una în care individul nu poate exista izolat, iar cultura nu e o simplă acumulare de cunoștințe, ci o formă de organizare a vieții interioare și sociale. În următoarele capitole, autorul vorbește despre unitate și diversitate nu ca opoziții, ci ca dimensiuni complementare ale spiritului cultural. Cultura se construiește prin diferență, nu împotriva ei. Toți oamenii devin astfel colaboratori: contribuie, propun, corectează. Din pluralitate se naște profunzimea.
Această perspectivă este asemănătoare cu cea a lui Mario Vargas Llosa în
Civilizația spectacolului. El pune în lumină faptul că tradiționalul este înlocuit treptat de partea vizuală și emoțională, adaptată unei mulțimi de consumatori. „Comicul este rege”, mărturisește el, într-o lume în care ideile sunt abandonate în favoarea efectului imediat. Spectacolul devine normă. Cultura îndeplinește acum rolul de liant.
Guy Debord, în La société du spectacle, anticipase această transformare radicală: o societate în care imaginea înlocuiește realitatea, în care gândirea este înlocuită de vizibil, iar prezența devine doar aparență. Refuzul de a participa la această societate a spectacolului echivalează, astăzi, cu un act de rezistență.
Debord avertizează, în același registru, că atunci când o cultură abandonează exercițiul gândirii și înlocuiește ideile cu imagini, ea riscă să se autodizolve — cultura riscă să-și piardă criteriul intern, ba chiar să dispară.
În concluzie, astăzi, putem vorbi despre forme de artă ridicate, poate prea rapid, la rangul de „cultură înaltă”: cultura rămâne o formă de luciditate. Nu este decor, ci conținut. Nu este spectacol, ci gândire. Nu este consum, ci asumare și responsabilitate.
Bianca NATI