Re-socializre

M-a lăsat motorul bătrânei „Dacii”: și-a dat sufletul cu discreție, murind încetișor, câte-un pic la fiecare kilometru. Cealaltă „Dacie”, care m-a ținut 20 de ani, știam s-o desfac bucățele, pe marginea șanțului, și s-o pun la loc în stare de funcționare chiar și la lumina lunii. La măruntaiele ăsteia mă uit ca mâța-n calendar: e cu injecție. Habar n-am de unde și de ce vine injecția aia, nici pe unde s-o caut – firma Bosch m-a prefăcut în analfabet! Murphy crede că se termină mai rău ceea ce începe rău. Aș! Poate fi și invers! Revelionul la munte începuse cum nu se poate mai bine. Adevărat, m-a cam deranjat, nopțile, trosnetul lemnelor în sobă, dar asta nu se spune, fiindcă face parte dintre delicatesele viețuirii la munte. Și, la urma urmei, am crescut în preajma sobei cu plită și rolă, iar zbenguiala gălăgioasă a flăcăruilor exprima tocmai liniștea și tihna onor familiunii… Cu cât ne apropiam de locația (sic!) revelionului, expia semnalul telefonului mobil, până ce s-a volatilizat cu totul, retrăgându-se în tăriile cerului. Fără celular, încerci acel sentiment cu nume complicat (al derelicțiunii) ce te face să crezi c-ai fost abandonat într-o lume indiferentă, dacă nu chiar ostilă, căreia puțin îi pasă că faci umbră pământului – nu vezi că nu te sună nimeni? Televizorul merge numai pe România internațional, așa că ai fericirea să prinzi numărătoarea bearcă a lui Băsescu, dar ratezi festivalul violurilor și cotonogelilor de la PRO Tv ora 17, ca și mâțâiala surprizelor-surprize. Oricum, dacă cade (cacofonie voită) guvernul, om afla noi cumva. Una peste alta, ne-am revelionat cum se cuvine, dar iată că, la întoarcere, mașina nu mai trage, motorul refuză să se accelereze și-l declari deplin decedat undeva, în câmp, între Fălticeni și Iași. Fac inventarul mijloacelor de supraviețuire: am lopată specială, nou-nouță (390.000 lei), lanțuri nichelate (700.000 lei vechi), un tăbâltoc cu nisip (adică, „material anti-derapant”) – toate la un loc fiindu-mi de folos precum motorul cetățeanului din Tecuci (vezi poezia lui Mihai Ursachi). Inventarul merindelor: un borcan întreg și unul pe sfert cu gogonele murate, două cu salată de sfeclă, o putinică (din plastic) cu harbujii și castraveții scăpați din pantagruelica reuniune. Care va să zică, murături, ar fi. Altceva, ioc! Iată că a pogorât semnalul mobilului din ceruri: cum deschid celularul, pac-pac-pac ne năpustesc mesajele cu firitiseli, care se vede că ne pândesc de trei zile, pitite după cotul șoselei… Telefonul transmite cuvenitul SOS, ajung remorcat (și rebegit) la Iași, depun inerta Dacie în curtea unui Service. După care văd anunțul: se lucrează… abia de luni (eram într-o miercuri). În fine, scurtez povestea: de vină a fost toba catalitică: s-a înfundat. Nu costă decât vreo 14 milioane (!), da’ nu-i nici în magazie, nici în magazine. Se face comandă specială: mai durează (sunt optimist!) încă 5-6 zile. Iar tărășenia abia de aici începe: dau să mă urc în tramvai așa cum am apucat din bătrâni, pe ușa din spate. Care nu se deschide. Vagonul pleacă. Vine altul. Aceeași poveste. Mă salvează o băbuță stafidită, care-mi arată că trebuia să apăs un buton. De unde să știu? Nu degeaba mă tachinează amicii zicând că și la toaletă merg cu mașina! N-am bilet. Îl întreb pe vatman cât costă. Mă privește ciudat: ori îs beat, ori am căzut din lună – cum să nu știu ceea ce tot orășeanul știe? Capăt biletul. Hai să-l compostez. Cum? Îl strecor într-o fantă (alta nu era), apăs de jos în sus, din dreapta, din stânga, nimic. Tot vagonul se amuză. Aceeași babă providențială se apropie și dă un dupac în creștetul compostorului: clanț! Apoi mă-ntreabă: „De unde ești, maică?”
Să-i spun c-am călătorit cu tramvaiul și la Hong-Kong, și la Paris ori Montreal? La ce bun? M-am făcut definitiv de râs: nu știu să merg cu tramvaiul în orașul meu!… Dar ar trebui să cobor: de aici, ar mai fi două stații cu autobuzul. Alte butoane, alt tip de compostoare? Mai bine o iau pe jos. Per pedes. Apostolorum. Așa-mi trebuie!