Războiul lui Putin

Din totdeauna, și mai ales acum, gazetele au acordat consistent credit suspiciunii că politica globală a Rusiei lui Putin urmează pas cu pas faimosul Testament al lui Petru cel Mare. Căruia nu puțini îi pun la îndoială autenticitatea, iar cei care o fac nu uită să adauge „un fals bine ticluit, ce-și păstrează actualitatea și pare a fi urmat și azi de Rusia punct cu punct.” Acționând, zice-se, chiar și în veacul nostru, datorită atât identității țelurilor, cât și modalităților propuse pentru atingerea acestora. Ei bine, mă tem că nu-i deloc așa – mai ales în cazul mileniului doi.
Mulți vorbesc, puțin cunosc textul în detaliu (arhivele din Quai d’Orsay posedă, de altfel, trei variante, asemănătoare, dar nu identice), iar confruntarea cu realitățile politice contemporane atestă neconcordanțe tot mai evidente pe măsură ce înaintăm în timp. Cele peste trei veacuri scurse de la 1725 au adus răsturnări de situații, mobiluri, echilibre, astfel că predicțiile etalate la modul imperativ-optativ cad în desuetudine, poate mai puțin faimosul paragraf XIII, încheiat cu fraza hiper-optimistă „Așa se poate și așa trebuie subjugată Europa”. Petru cel Mare urmărea țeluri europene, Putin are pofte planetare.
În pofida aparențelor și a războiului monstruos din Ucraina, ambițiile Rusiei de azi trec dincolo de obsesivele obiective istorice, vizând dacă nu dominație globală, barem constituirea unui centru de echilibru moscovit într-o omenire cu polaritate binară: de-o parte Rusia și, de s-o putea până la capăt, vicleana Chină, de alta, ceilalți.
Principala obiecție ce i se poate aduce acum Testamentului rezidă din neglijarea completă a rolului Chinei, ignorarea Statelor Unite și minimalizarea potențelor lumii arabe. Pe undeva, explicabil: vizând dominarea Europei, Țarul n-avea nici de ce, nici cum (atunci) să ia în considerarea rolul puterilor neeuropene. Situația pe tabla de șah este cu totul alta și a preconiza evoluții europene fără a se ține seama de determinările din afara continentului duce la trimiterea textului înapoi în timp, lăsându-l fără atributul valabilității de proiect cât de cât actual. „Testamentul” exagerează net rolul Poloniei, văzută drept cheie a devenirii Europei – astăzi, Varșovia n-are nici urmă din relevanța veacului XVIII. „Națiile europene – se spune în preambulul textului – au ajuns, cele mai multe, într-o stare de decădere, sau merg cu mare grăbire spre a lor cădere” – aflându-se, cum ar spune Lenin, „pe marginea prăpastiei”. Percepție oricum distorsionată, iluzorie și pe vremea lui Petru, și total neconformă cu realitățile de azi. Oricât și-ar dezvolta Rusia capacitățile militare, atât de compromise și de vlăguite după aventura ucraineană, țelul rămâne mai degrabă reconfigurarea polului de echilibru decât miza cuceririlor printr-un etern război expansionist în Est. Iar recentele declarații potrivit cărora Kremlinul exclude orice formă de război nuclear îngustează (evident, fericit!) aria opțiunilor militare ruse. În istorie nu-s puțin războaiele rămase cu „final deschis”: Putin stăpânea oricum la Donețk, la Lugansk, și a izbutit un negoț gen Dănilă Prepeleac „cumpărându-le” din nou cu un preț de sânge care nu i se va ierta niciodată.
Revenind la Testament: paragraful II se referă la necesitatea aducerii „unor comandori străini în vreme de război.” Așa vor fi fost considerați primitivii ceceni ai lui Kadârov? Paragraful V: „A lua cât mai mult din hotarele Suediei” – o fi fost, cândva, posibil și necesar, acum, e țintă falsă. Paragraful VI: „A însoți principii rosienești cu principesele din Germania” – ei, na, dusu-s-au vremurile acelea! IX: „A deschide necurmat războaie când cu Turcia, când cu Persia” – aceeași remarcă.
Ultimele capitole se referă la obligativitatea alianței cu Franța și Austria, pentru „a împărți cu ele imperiul lumii” (prima dată când Petru, protocronist, nu se mai referă doar la Europa). Care Austrie, ce Franță? Un singur paragraf, al VIII-lea, își păstrează în întregime relevanța și poate furniza îngrijorări reale: „A se întinde neîncetat către Nord, pe marginea Mării Baltice și către sud, pe marginea Mării Negre”. Între dorință și realitate căscându-se, de mult, un hău foarte greu de trecut. Așa că obsesia spăimoasă potrivit căreia Rusia urmează și acum, punct cu punct, Testamentul lui Petru cel Mare e de trecut în rândul legendelor. Altele-s țelurile, mult supradimensionate, și, mai ales, mijloacele de a le atinge. Ce-a fost, a fost. Ce va fi, rămâne de văzut.
Scriu această tabletă cu o zi înainte de 9 mai. Dumnezeu cu mila!