Răul nu se biruie cu rău decât în filme

În filmele de acțiune, raportarea la rău e foarte simplă și pe gustul nostru: răul se bate în cap cu un rău și mai mare, mai bine antrenat, mai curajos, care are dreptatea omenească de partea lui. Adorăm asta! Se întoarce acasă un soldat de pe front și își găsește orășelul dominat complet de o gașcă de nemernici. Pune mâna pe armă și îi curăță pe toți, cu ajutorul fetei frumoase și singure, a cărei fermă era mereu călcată de șeful bandiților. La final rămâne cu fata și toate sunt bune. Ești tentat să spui: „Așa le trebuie, nemernicilor, bine le-a făcut eroul că i-a trimis în iad!“ – așa vine vorba din filmele astea, când se luptă doi, își strigă „Ne vedem în iad!“
Alt caz, mai de pe la noi: trei copii săraci și răi duc pe drum o pisică. Amărâtul de pui miaună de ți se rupe inima. Dar nu și inima lor de copii crescuți în niște bordeie din lut crăpat, de niște părinți foarte amărâți, din toate punctele de vedere. Cel care ține puiuțul în mână îl zguduie și deodată zice: „I s-a rupt gâtul!“ Când am auzit asta, am și renunțat să mai strig după ei să lase pisica. Dar puiul nu murise și altul zice: „Las-o jos, să-i dau un bici!“, căci avea o nuia lungă în mână. Până la urmă, grăbiți să ajungă la biserică, unde cerșesc de regulă, aruncă pisoiul ca pe un obiect și își văd de drum. Sunt copiii la bordeiele cărora duc atunci când pot niște mâncare de pomană. Ce ești tentat să spui, așa, în virtutea simțirii primare? „Nu le mai dau nimic, nenorociții nu merită!“
De parcă rolul pomenii e să-i facă pe amărâți sfinți, să ridice conștiințe, să aducă neapărat la credință pe cel miluit sau măcar să-l civilizeze. Nicidecum. Dacă se întâmplă asta, e foarte bine, slavă Domnului! Dacă nu se întâmplă, asta e, tu ți-ai făcut datoria. Căci atunci ce facem, căutăm academicieni să le dăm pomană? Dăm numai la premianți, la olimpici, la cei care deja sunt în rând cu lumea?
Înapoi la Hristos, modelul suprem: norodului i-a plăcut de El vreme de trei ani, cât a făcut vindecări și tot soiul de minuni. Le-a făcut din dragostea Lui fără de margini și din iertarea continuă pe care o practica. Atunci când s-a pus problema să-L aleagă pe El sau pe Baraba, nu L-au mai plăcut așa mult. Era prea bun, nu ca Baraba, care se lua de piept cu dușmanii romani. Ar fi vrut un Iisus care acum miluiește și împarte miracole spre viața veșnică, și imediat să pună mâna pe ciomag și să răzbune niște nedreptăți. Nu merge așa. Porunca este să „ataci“ răul cu bine sau măcar să încerci. Restul, rezultatul final, ce face omul cu darul tău, te depășește, nu mai e lucrarea ta, nici responsabilitatea ta.
(Dan CÂRLEA)