Rău cu capul

M-am plictisit deja de nenumăratele situații în care sportivii noștri aflați în postura de mari favoriți, fie în cea de câștigători (cărora le mai trebuia doar fluierul final care să consfințească victoria) s-au trezit că le rămâne doar chestia „nu-i nimic, viața merge înainte” ori eterna învățătură din propriile greșeli. De fiecare dată, eu, cel puțin, am considerat că e vorba de educație în primul rând, de mentalitatea de învingător lipsă la apel, de superficialitate, de labilitate psihică. Într-o sintagmă atotcuprinzătoare: stăm rău cu capul. Pentru că ce altceva ar putea explica deja clasicizatele înfrângeri ale naționalei noastre de handbal feminin, de meciul pierdut de Steaua la Middlesbrough, de medaliile irosite de Marian Drăgulescu (le mai știe cineva numărul?) la gimnastică… Dacă am trecut deja de la echipe la individual, atunci poate că n-ar fi rău să ne amintim de hipertalentații noștri fotbaliști din care înainte de a ieși mari valori au ieșit mari ratați: Dănuț Lupu, Răducioiu, Mutu. Am numit doar trei, dar lista poate continua cu zeci și zeci de nume. S-ar putea să existe și niscai explicații complexe, vecine cu filosofia, însă eu cred cu convingere că problema e la cap. Există însă și o consolare: li se întâmplă și altora. Culmea e că li se întâmplă până și celor de la care nu te-ai fi așteptat vreodată. Cele mai recente exemple au venit chiar în ultimul weekend. A fost mai întâi înfrângerea lui Federer în semifinala cu Djokovici: elvețianul părea să nu înțeleagă ce se petrece, mai ales că în ultimele două luni îl bătuse de trei ori pe sârb. M-am consolat parțial cu faptul că urma să-l bată în finală Murray, singurul din circuit al cărui joc se poate compara cu al lui Federer. Ca să mă convingă pe deplin de chestia asta probabil, în finală Murray nu a fost doar asemănător, ci identic cu Federer: a luat-o la zero! Nu că ar fi jucat sârbălăul fulminant, ci pur și simplu deoarece scoțianul părea să nu mai fi văzut rachetă până atunci: stopuri în fileu, smash-uri în tribune, vole-uri tot acolo. Nu mâna, ci capul îl lăsase. Mai pe înserat, am pățit-o și cu Jose Mourinho: văzând că jocul nu se lega, a făcut ca Hagi în meciul cu Slovenia, adică a băgat toți atacanții grămadă! A făcut 3 (deci toate!) schimbări în același moment, chestie pe care n-am mai văzut-o niciodată, de-au ajuns să joace împreună Ronaldo, Benzema, Ozil, Kaka, Adebayor! Evident, i-a bătut Osasuna cu 1-0. Vi se pare că Mourinho stă bine cu capul? Sau măcar mai bine decât Mutu!?