Rațiunile inimii

„Adio“, spuse vulpea: „Iată secretul meu. E foarte simplu: Noi nu vedem bine decât cu inima. Esențialul este invizibil pentru ochi“ (Antoine de Saint-Exupéry, „Micul prinț“).
Nu mai este o noutate faptul că inima omului are în structura ei biologică celule asemănătoare cu cele care se găsesc în creier. Mai mult chiar, s-a descoperit că structurile neuronale ale inimii au și ceva în plus. Concomitent cu posibilitatea memoriei, are și o simțire conștientă aparte, de care creierul nu dispune.
Toate aceste descoperiri științifice confirmă ceea ce teologia a mărturisit dintotdeauna, și anume că omul „gândește cu inima“. Că de fapt centrul spiritual al tuturor gândurilor umane este inima, funcția creierului fiind aceea de a decodifica și de a transpune în cuvinte unele din gândurile inimii. În acest sens spune Mântuitorul: „Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă și acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule“ (Mt. 15, 18-19).
Fixarea centrului de gândire și de acțiune în inimă are consecințe binefăcătoare pentru existența omului. Mai exact, poate reorienta pe om de la fascinația exterioară, de la imaginația periculoasă, de la cerebralismul exagerat și anost către taina interioară a ființei sale, către meditație și către simțirea revigorantă a vieții. De fapt, vorbim de o recentrare a omului pe taina de duh a ființei sale, acolo unde se regăsesc toate bunele simțiri ale vieții.
De asemenea, potrivit rațiunilor inimii, oamenii trăiesc viața intensiv, distingându-se de cei care aleg simpla viețuire vegetativă. Pur și simplu, atunci când omul alege să existe doar după logica minții sale, fără să apeleze la rațiunile inimii, ajunge să-și transforme propria viață într-un mecanism artificial, căruia îi devine captiv. În acest mod se comportă toți aceia care nu acceptă decât realitatea ce poate fi conceptualizată în sisteme logice de gândire. Sunt toți aceia care refuză orice acțiune care, zic ei, nu are logică. Din păcate, ei sunt aceia care nu pot crede și iubi, pentru că nimeni nu poate crede sau iubi cu mintea. Gândindu-ne la ei, putem lesne înțelege cum am ajuns să trăim vremuri atât de reci, atât de robotizate și de schematizate, în care sunt înlocuite iubirea cu plăcerea, credința cu părerea și certitudinea cu opinia.
A nu se crede că acești oameni nu au inimă sau că ei au o altă structură biologică. Deși par a nu avea, pentru ei adesea folosindu-se bine cunoscuta expresie „n-are inimă“, întrucât de bunăvoie își mută centrul existenței din inimă în creier, sau cel puțin așa vor ei a crede. În realitate, și la ei centrul mișcării și al gândirii rămâne în inimă. Numai că toată atenția lor cade doar pe analizele creierului, scăpându-le din vedere toate acele gânduri ale inimii pe care analiza conceptuală nu le poate prinde și care, tocmai ele, alcătuiesc „sângele“ tuturor simțirilor vii.
Fără a fi în defavoarea acestora, există și oameni care se „încăpățânează“ să trăiască după o altă logică, după logica inimii. Aceștia nu sunt nici pe departe oameni exagerați sentimentali, romantici incurabili sau alogicii vieții. Doar că ascultă și înțeleg mai mult și mai bine „glasul inimii“. Pentru ei experiența este prioritară, și apoi vine conceptualizarea. Ei simt că viața este mult mai nuanțată și mult mai intensă și trece dincolo de puterea de exprimare a minții. De aceea iubesc viața după o altă logică și cred cu o altă rațiune, convinși fiind că „inima are rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște“ (Blaise Pascal). Altfel zis, acești oameni, dincolo de tot ceea ce pot cuprinde cu mintea și cu rațiunea, păstrează un rest apofatic, adică o taină a tuturor lucrurilor și a lor deopotrivă, care îi depășește și cărora se pleacă smerit și înțelept.
De fapt, diferența între unii și alții se produce la nivelul inimii. După cum am observat, Mântuitorul lasă să se înțeleagă că din inimă ies gândurile bune și rele (Mt. 15, 18-19), iar de această realitate paradoxală se minunează Sfântul Iacov atunci când exclamă: „Oare izvorul aruncă din aceeași vână și apa dulce, și pe cea amară? (Ic. 3, 11). Prin urmare, inima este și rămâne adevăratul centru spiritual al omului, fiind laboratorul gestației tuturor gândurilor și al simțirilor noastre. De modul în care știm să-i intuim glasul și să-i simțim mișcările depinde starea în care ne petrecem clipele vieții. Dincolo de rațiunile și cugetele ei, nu rămânem decât simple trestii clătinate de vânt.
(Gheorghe BUTUC, sursa: Ziarul Lumina)