Răsfăț la clasa I

Am mai scris pe tema asta, o reiau fiindcă în loc să se mistuie, nerușinarea pare a se prospera cu păguboasă vrednicie. Călătorie cu trenul. Vagon comun, de clasa I. Cum m-am sculat la ora 4, încerc să ațipesc. Numai că două doamne stau de vorbă. Așezate de-o parte și de cealaltă a culoarului, m-au prins, captiv, la mijloc. Deși înțeleg că-s colege de catedră, doamnele (ambele de incerta vârstă a doua) încă mai au multe să-și spună. Și o fac. Cu vârf și-ndesat. Timp de șapte ore, cât durează călătoria până la București, au ciripit fără contenire. Probabil că performanța necesită oarece antrenament, altfel greu de crezut că un om normal, care nu vine după o recluziune de șapte ani pe Insula Diavolului, poate răs-mitralia miliarde de vorbe în câteva ceasuri de tête-à-tête.
Evident, e treaba lor, e dreptul lor. Numai că și-au luat întreg vagonul ca martor. Universitare fiind, au pronunție îngrijită și tonalitate de aulă (de reproșat doar idiotul „ca și”, pus cu lopata când trebuie și, cel mai ades, când nu). Astfel, am aflat în detaliu cât de meschine au fost „concluziile” bahice după doctoratul lui X. Cum era îmbrăcată colega Y, care, altfel, arată bine, aproape că nu se cunosc urmele liftingului. Ce necazuri intestinale are doamna A, care-s purgativele cele mai viguroase („Dulcolax e un fâs!”). Doamna B s-a jeluit că, la casa ei de vacanță, i s-au furat castraveții și comunitatea pe roți a primit informații detaliate în legătură cu tipurile prefabricate de gard recomandate în astfel de împrejurări („am instalat și camere de vederi false, de-alea, de ornament, dar s-au prins, nu păcălești profesionistul cu jucărele!”).
Temele vieții de familie revin ciclic, cu intimitățile de rigoare. Și fiindcă a venit vorba de ciclic: Mioara, deși n-are decât 12 ani, dă semne că… (aici s-a coborât în sotto voce, mă-ncearcă frustrarea că n-aud). După câteva secunde de șoaptă, s-a revenit la decibelii inițiali. Tema: doctoratele. „Apoi, dragă, de s-ar lua la puricat toate doctoratele… Uită-te la Z: știe meserie, nu plagiază, ci doar parafrazează. Fură ce-i mai important, ideea, dar dacă bagă sinonime și mută virgulele, ține.”
De pe la Bacău încolo, tema principală a devenit divorțul doamnei B, aflată la a doua înfățișare. Martori, mărturii, comentarii privind tenul judecătoarei („… nu c-aș agrea discriminările, dar…”). Dincolo de Mizil, când speram c-a fost spus tot ce era de spus, universitarele au trecut la politică. „Georgescu ăsta…” – și imediat au coborât iarăși în voce aproape șoptită… Finalul a fost mai pașnic: doamnele au devoalat scopul călătoriei în Capitală: după susținerea unui doctorat (erau, pare-se, în Comisie) vor participa la o excursie în China, oferită de nu știu cine, cum și de ce: „Află că, la Beijing, se schimbă lei românești!”
Mi-e milă de vecinii din avion ai doamnelor: călătoria până-n China durează 19 ore… N-a fost să am parte de tihnă nici la întoarcere. Vecina mea, care s-a nimerit să fie o jună ușor trecută, afectată, prețioasă și răs-pomădată, a început, pe la Buftea, să umble cu o sârmă pe sub fotoliul meu: căuta priza. Avea o tabletă și a vorbit cu nu știu cine de la Câmpina fără clipă de contenire. Știu acum ce face, ce-i place, ce nu-i place, cum procedează când șeful e prea insistent, cum a fost micul dejun la Kusadasi, cât de dornică este să aibă un copil, care-i stadiul insistențelor („și Sorin, bietul, ar vrea, dar văd că…”), cât de idioată este vecina (și-au construit vilele zid în zid, au aceeași marcă de televizor, și când madam Stănilă schimbă programul cu telecomanda, se-ntâmplă să se schimba postul și la ea…).
Doamne, cât de ciudată este această totală abandonare a rigorilor intimității, cum s-a mistuit pudoarea în neant și s-a făcut țăndări buna cuviință strămoșească a românilor! În tren, în tramvai, în autobuz, în magazine, pe stradă, toată lumea își etalează intimitățile la telefon, cei din jur nu-i interesează și nu există, o adevărată maree de nerușinare (ăsta-i termenul exact!) ne năpădește de pretutindeni. Ce dreptate a avut Theodoctus când a spus că „Toate sunt făcute să îmbătrânească la oameni, afară de nerușinare. Asta, cu cât crește neamul muritorilor, cu atâta devine mai mare pe zi ce trece”…
De la Mizil, m-am mutat la clasa a doua.