După multe încercări, se pare că primăvara se-ntoarce acasă. Vânturile ce odinioară oftau prelung pe la ferestre s-au potolit, adiind cu miros de verde crud. Privind în depărtări, vezi cum se cerne umbra ca de răsărit, iar câte o floare de lumină se întinde vie, strălucită, pe covorul moale al pământului săturat de omătul cam samavolnic anul acesta. Pe ici-colo zărești câte o pasăre din cele călătoare sosită prea devreme; parcă speriată de singurătate, își caută suratele ce au să vie. În apropierea poienii liniștii, Vovidenia, pârâul Slătiorul sare pe trepte cenușii de pietre șlefuite, împrăștiind lacrimi de fericire că s-a dezrobit din temnița gheții, unde până ieri stătuse prizonier. Acum, slobod ca un miel, tremurând de bucurie, se grăbește să-și întâlnească fratele mai mare, Nemțișorul, care poartă din depărtări, de pe valea Icoanei, ape-nvolburate, grăbite să se îmbrățișeze cu cele ale Ozanei, odată frumos curgătoare, cu unda limpede, ca de cristal. În preajma smeritului schit al lavrei nemțene, lacul lui Daniil, pe malul căruia Sadoveanu poposea spre a călători cu mintea în depărtate veleaturi, se întinde solemn, așteptând razele soarelui să-i dezmorțească luciul. Codrul din apropiere, bătrân de zile, cu potecile încă umede, se visează potopit de verdeață și flori. Aburii singuratici, împresurându-l în zorii zilei, îi sporesc taina singurătății, iar mugurii pe ramuri plâng de fericire, ca într-o tremurare de suflet, născându-se din nou.
Ne pregătim și noi să înviem din moartea păcatului la viața plăcută în Hristos
În această atmosferă senină, dătătoare de speranță, sub zâmbirile primăverii, în adierile pământului reavăn, răscolit de harnice pluguri, ne pregătim și noi să înviem din moartea păcatului la viața plăcută în Hristos, parcurgând vremea Sfântului Post al Paștilor. Am pornit într-o călătorie pe calea virtuților, presărată uneori cu ispite înghimpoase, alteori cu popasuri duhovnicești, aducătoare de pace și nădejde că primăvara duhovnicească se află aproape. Unul din răgazurile pline de frumusețe și bucurie a fost cel din duminica a treia a Postului, a cinstirii Sfintei Cruci. Potrivit rânduielilor de veacuri statornicite, ne-am închinat Semnului Fiului Omului, cântând: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim“. De ce această proslăvire solemnă? Ca să nu uităm că viața creștinului rezidă, înainte de orice, în „a-și lua crucea sa în toate zilele“, urmând lui Hristos sau chiar în a urca pe Crucea lui Iisus, lăsându-se „răstignit împreună cu El, pentru a învia împreună cu El“. În general, îi numim pe călugări „purtători de cruce“, căci, de-a lungul întregii vieți, toate faptele, gândurile ori frământările lor se arată cadențate de semnul Crucii. „Urcând pe Cruce, îmbrăcând Crucea, creștinul se înalță mai presus de pământ și de grijile lui“, spunea un părinte.
Dar chemarea hristică nu se adresează doar monahilor, ci oricui s-a îmbrăcat cu Hristos, primind dumnezeiescul botez. De aceea, pocăința din postul ce-l petrecem nu înseamnă pur și simplu o asumare a Crucii, o neîncetată răstignire duhovnicească, ci însăși Crucea a devenit simbolul făptuirii, al pocăinței îndeosebi, al participării imperative a creștinului la Sfintele Pătimiri ale Mântuitorului Hristos de care ne apropiem. Cinstirea Sfintei Cruci este așezată la mijlocul Postului Păresimilor ca să ne întărească pe toți cu nădejdea biruinței asupra păcatului. Marele Răstignit a coborât până la iad, vrând să-l mântuiască, sfărâmându-i încuietorile prin Cruce, îndemnându-ne pe fiecare din noi să-și zdrobească iadul lăuntric, cuibărit în taina ființei noastre, unde germinează și se dezvoltă patimile. Dacă nu există un iad eternizat, paralel cu Împărăția lui Dumnezeu, totuși omul, prin patimi și păcat, își creează o stare similară cu a iadului, fapt adeverit de o cântare bisericească: „mă îngrozesc și mă înfricoșează focul cel nestins al gheenei, viermele cel cumplit, scrâșnirea dinților; ci slăbește și-mi lasă greșelile și în starea cea dimpreună cu aleșii Tăi, Hristoase, rânduiește-mă“. Cinstirea Sfântului Lemn în mijlocul postului constituie un îndemn al Sfintei noastre Biserici de a ne asuma Crucea Domnului, de a ne elibera din focul mistuitor al păcatului, căci altminteri nu vom culege roadele jertfei Mântuitorului. Numai ridicând Crucea Lui, prin lepădarea de omul vechi și îmbrăcarea în cel nou, vom putea trăi o primăvară duhovnicească autentică. Pentru aceasta însă trebuie să ne răstignim duhovnicește împreună cu Hristos, biruindu-ne păcatele și eliberându-ne de metehnele sufletului ori ale trupului care ne întunecă inima și rațiunea, târându-ne în urgia patimilor.
Ortodoxia nu este doar căință, jale, lacrimi, ci și Înviere
Folosim, cu precădere în post, noțiuni înfricoșătoare: „patimi“, „iad“, „suferință“, „lacrimi“. Să înțelegem oare că spiritualitatea ortodoxă este una sumbră, dominată de tristețe? Sună anapoda, parcă. Iar dacă nu-i așa, atunci la ce folosesc toate acestea?
Răspunsul îl găsim iarăși în învățăturile Sfinților Părinți, precum și în cărțile de cult: pocăința reprezintă asumarea de bunăvoie a Crucii și răstignirea duhovnicească, împlinindu-se în învierea, înnoirea și îndumnezeirea noastră. Așadar, Ortodoxia nu este doar căință, jale, lacrimi, ci și Înviere. O Înviere ca rod al răstignirii duhovnicești. Deci pocăința în Ortodoxie anticipează învierea, bucuria. O cântare a Sfântului și Marelui Post zice așa: „Răsărit-a primăvara Postului și floarea pocăinței. Deci, să ne curățim pe noi, fraților, de toată întinăciunea“. Vasăzică, noi ortodocșii nu despărțim Crucea de Înviere, ci stăruim pe sudura interioară ce există între taina Crucii și taina Învierii Mântuitorului Hristos. Aceasta pentru că rodul Crucii este Învierea și în jertfa Crucii se închide deja bucuria Învierii, nedespărțită de amintirea jertfei Crucii. De aceea cântăm acum, la mijloc de post, cu nădejdea împărtășirii din lumina și bucuria pascală: „Crucii Tale ne închinăm Hristoase și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim“.
(arhim. Mihail DANILIUC, sursa: Ziarul Lumina)
