Raportul om – Dumnezeu oglindit în proverbe

Fiind inspirată de Duhul Sfânt, cartea Proverbelor cuprinde o morală religioasă în care sentințele privitoare la datoriile omului față de Dumnezeu ocupă un loc deosebit. Teologia Proverbelor conține învățături adânci, revelate prin persoana regelui înțelept, și la loc de frunte se situează „frica de Dumnezeu”, începutul înțelepciunii.
Această temere de Dumnezeu nu trebuie să fie frica sclavului, ci este o stare complexă în care se împletesc respectul, devotamentul, ascultarea, supunerea, iubirea. Acestea aduc omului viața și puterea de a se elibera de lanțurile morții spirituale. „Mila și adevărul să nu te părăsească, leagă-le împrejurul gâtului tău și scrie-le pe tabla inimii tale… în toate lucrările tale gândește-te la El și El îți va netezi toate cărările tale”(3,3; 3,6).
„Fiecare pentru sine, Dumnezeu pentru toți”
Înțelepciunea poporului a exprimat în termeni potriviți legătura strânsă dintre elementul moral și cel religios, subliniată de multe ori în cartea biblică. Cine și-a pierdut simțul moral al bunei viețuiri cu semenii, acela și l-a pierdut și pe cel religios, al legăturii cu Dumnezeu: „Cine de oameni nu se rușinează, nici de Dumnezeu nu se înfricoșează”.
Grija lui Dumnezeu față de creaturile Sale este exprimată astfel în textul scripturistic: „Cărările omului stau înaintea Domnului și El ia seama la toate căile lui” (5, 21); „Ochii Domnului sunt pretutindeni, veghind asupra celor buni și celor răi” (15, 3), „Multe puneri la cale frământa inima omului, dar numai sfatul Domnului se împlinește”(19, 21). Autorii anonimi ai proverbelor formulează același adevăr în diferite moduri: „Fiecare pentru sine, Dumnezeu pentru toți” (3654), „Berzei oarbe ii face Dumnezeu cuib” (1413), „Nu-i cum gândește omul, ci cum vrea Domnul” (5372). „Cine dă săracilor, împrumută pe Dumnezeu” (1952) este o expresie populară a versetului biblic din Proverbe 3, 9: „Cinstește pe Dumnezeu din averea ta și din pârga tuturor roadelor tale”.
„Bunătatea divină se revarsă asupra credincioșilor”
Înțelepciunea populară accentuează în nenumărate rânduri că Dumnezeu ajută numai pe cei harnici, care valorifică darurile primite: Dumnezeu dă, dar nu aduce acasă, Dumnezeu dă omului dar în traistă nu-i bagă, Munca de ți-o cauți bine e și Dumnezeu cu tine, Roagă-te lui Dumnezeu și muncește tot mereu, Bunătatea divină se revarsă asupra credincioșilor, împlinind râvna omului: „Dumnezeu când îți ajută și ferul se face plută”, dar dreptatea de sus nu întârzie să pedepsească pe cei ce se abat de la legea morală, căci „Dumnezeu are scări și de suit și de coborât”, Dumnezeu nu bate cu ciomagul, Dumnezeu nu rămâne la nimeni dator, Dumnezeu nu răsplătește ca dușmanul, ci gonește cu anul, Cei drepți sunt răsplătiți cu daruri pământești și bogății veșnice, iar cei-păcătoși au parte de nenorociri.
Cine e bun place și lui Dumnezeu, Fii bun ca să trăiești mult, Ce-i drept și lui Dumnezeu îi place, Dreptatea niciodată nu piere, Numai la Dumnezeu e dreptate.
Învățătura despre Dumnezeu cuprinsă în proverbele românești se apleacă asupra aspectelor practice, spre deosebire de cartea lui Solomon unde înălțimea teologică a gândirii înțeleptului se împletește cu frumusețea îndreptarului moral.
Trăsăturile omului înțelept
Morala Proverbelor se întemeiază pe virtutea înțelepciunii: izvorul și încununarea celorlalte virtuți. Reliefând valoarea dobândirii înțelepciunii regele Solomon spune că „mai puternic este un înțelept decât un voinic și cel priceput este unul plin de putere” (24, 5).
Frica de Dumnezeu, smerenia, răbdarea, stăpânirea de sine sunt caracteristici ale omului înțelept. Proverbele laudă importanța deosebită a înțelepciunii: „Ea este mai prețioasă decât pietrele scumpe; nici un rău nu i se poate împotrivi și e binecunoscută tuturor celor ce se apropie de ea; nimic din cele dorite de tine nu se aseamănă cu ea. Viața lungă e în dreapta ei, iar în stânga bogăție și slavă; din gura ei iese dreptatea; legea și mila pe limbă le poartă. Câile ei sunt plăcute și toate cărările ei sunt căile păcii” (3, 15-17).
„Omul înțelept face ce poate nu ce vrea”
În proverbele noastre, înțelept este considerat cel ce știe să aleagă mijloacele cele mai potrivite pentru atingerea scopului urmărit, deci concepția pune în evidență inteligența practică și cultura:
Omul învățat are stea în frunte
Înțeleptul învață din pățania altora, nesocotitul din a sa
Vrednicia fără înțelepciune, ca o frumusețe fără ochi
Omul înțelept face ce poate nu ce vrea .
Blândețea și răbdarea sunt virtuți care împodobesc pe cel înțelept: „Omul blând va fi binecuvântat, căci din pâinea lui dă celui sărac, iar Domnul încearcă pe fiii Săi pentru a-i întări în virtute: „Căci Domnul ceartă pe cel pe care-l iubește și ca un părinte pedepsește pe feciorul care îi este drag.
Întâlnim și în cultura noastră populară proverbe ce fac elogiul blândeții:
Vorba dulce, mult aduce
Răspunsul blând înlătură mânia
O vorbă bună stinge focul mai curând decât o bute cu apă
Unde este pace și lui Dumnezeu îi place
Unde este omul bun, a pus și Dumnezeu mila
Răbdarea își găsește, de asemenea, formulări expresive care îi subliniază valoarea:
Cu răbdarea la necaz, nici un leac nu e mai bun.
Cu răbdarea treci și marea – dar cu răul, nici pârâul. Răbdarea e cea mai bună doctorie. Răbdarea-i din Rai. Răbdarea-i mântuire.
„Vorba puțină și mâncarea puțină niciodată nu strică pe om”
Sobrietatea în cuvinte este o altă manifestare a stăpânirii de sine. De aceea, Solomon recomandă puținătatea cuvintelor și vrednicia faptelor. Mulțimea vorbelor este întotdeauna semnul unei lipse de fond. „Dacă vezi un om care se zorește la vorbă, atunci pentru un nebun e mai multă nădejde decât pentru el” (29, 20).
Înțelepciunea noastră populară spune:
„Sau taci, sau zi ceva mai bun decât tăcerea. Puneți frâu la gură și lacăte la inimă. Vorba puțină și mâncare puțină niciodată nu strică pe om.
Vorba multă sărăcia omului. Vorba multă nu e fără minciuni. Cugetă bine înainte de a vorbi”. Mânia reprezintă un pericol pentru viața socială deoarece, ieșindu-și din fire, cel mânios își pierde echilibrul sufletesc și săvârșește fapte rele. Credinciosul este sfătuit să nu se asemene celor „înfierbântați de furie”, pentru a nu deprinde calea lor. Dovada înțelepciunii constă în puterea stăpânirii de sine: „Cel încet la mânie este bogat în înțelepciune, iar cel ce se mânie degrabă își dă pe față nebunia” (22, 19).
(Pr. Nicolae Dascălu)