Lacunele acumulate pot conduce la îngreunarea înțelegerii, la imposibilitatea creării conexiunilor între cunoștințe. Acestea pot antrena treptat dezinteresul, o lene aparentă, pot contura sentimentul inutilității.
Copilul are senzația că ori face ori nu face, are același rezultat negativ.
Persistența în această stare agravează treptat posibilitatea de învățare a copilului și interesul pentru școală.
Dificultățile pot fi depășite prin depistarea acestei stări de fapt, prin implicarea unui adult pentru a ajuta copilul să regăsească firul logic al asimilării.
Cauzele rămânerii în urmă la învățătura pot fi foarte variate. Cunoașterea lor este foarte importantă.
Cel mai adesea se datorează unei frecvențe slabe, fie datorată unei boli, fie din alte cauze. Lipsa de la școală scoate copilul din ritm și îngreunează readaptarea lui. Este nevoie de sprijin pentru eliminarea „golurilor”, de o atenție sporită a părinților.
O altă cauza poate fi „învățarea în salturi” care duce tot la înregistrarea lacunelor. O colaborare bună între școală și familie poate face că pierderea interesului să fie cunoscută încă de la debut pentru a se lua măsurile corespunzătoare.
În varietatea cauzelor putem regăsi probleme de sănătate (cunoscute sau încă nedepistate), erori ale școlii (lipsa de experiență a unui cadru didactic în selectarea, predarea și evaluarea informațiilor, standarde prea ridicate, frica copilului – justificată sau nu – de a pune întrebări, schimbarea cadrelor didactice etc.), greșeli ale familiei (supraaglomerarea copilului, pretenții prea mari, pedepse constante, lipsa de comunicare, nesupravegherea activității școlare, lipsa legăturii cu școală etc.).
Ideal ar fi să nu se înregistreze rămâneri în urmă, iar dacă s-a întâmplat, să fie sesizate cât mai devreme pentru a se putea interveni eficient. Neobservate acestea se adâncesc și creează ulterior problema neadaptării și insuccesului școlar.
Un rol foarte mare în sprijinirea copilului pentru a nu rămâne în urmă sau pentru a depăși o rămânere în urmă îl are familia și școală, de aceea colaborarea dintre ele este esențială.
Motivația școlară
Motivele care declanșează, mențin și direcționează comportamentul elevului în activitatea de învățare reprezintă motivația acestuia.
O motivație pozitivă poate mobiliza eforturile elevului în vederea obținerii performanțelor în activitatea sa. Îl menține într-o stare dinamică, atras de sarcinile de învățare, receptiv.
În păstrarea motivației pozitive un rol important îl au cadrele didactice. Prin talent și tact și prin calitatea actului didactic pot să țină elevii motivați. Îi pot demotiva prin aprecieri incorecte sau prin lipsa acestora, prin activități de rutină, plictisitoare.
În stimularea motivației școlare este bine să se țină cont de capacitățile și abilitățile fiecărui elev. Stimularea puternică în discordanță cu capacitatea intelectuală la un moment dat poate avea urmări negative. Nerealizarea unui scop poate duce la pierderea încrederii și la instalarea sentimentului de eșec.
În motivarea elevilor de către părinți e important să nu ofere recompense materiale.
Cea mai puternică motivație școlară este automotivarea. Motivele personale dau forță de muncă necesară. Ele pot fi variate: nevoia de recunoaștere, viitoarea profesie, demnitatea, pasiunea, dorința de a ști, de a dobândi respect față de sine și față de alții.
Motivația școlară se conturează treptat, se modelează în funcție de factorii care o influențează și se maturizează în momentul în care copilul are un răspuns personal la întrebarea „De ce învăț?”.
www.problemele-copilului-meu.ro
