Rămânem noi înșine

Numai cine n-a văzut meciul Middlesbrough – Steaua ori a uitat desfășurarea acestuia (glumesc: cum naiba să poți uita asemenea panaramă de meci pe care după ce l-ai câștigat la scor, la urmă îl pierzi, cu tot cu calificare) are voie să creadă că tărășenia de alaltăseară, cu desfășurarea ei suprarealistă, e vreo întâmplare nefericită, rod al hazardului. Nici vorbă: dincolo de prestația asasină a bandei poloneze (până și al cincelea, ăl’ de dincolo de linia de fund, s-a făcut că nu vede mingea ieșită în aut de poartă la nici un metru de propriile-i copite, lăsând faza să curgă în favoarea italienilor), tot ce s-a petrecut în acest meci este specific românesc și se rezumă la clasica expresie tot românească, aia cu trântitul mucilor în fasole. Acest comentariu se poate scrie în oricare registru: fie cel al lamentației (că soarta, că arbitrajul, că, pardon, conspirația mondială etc.), fie cel comic (că ne-am dat cu stângu-n dreptu’, că la primul gol, la mingea sărită din bară, fundașii noștri păreau să admire fără rezerve măiestria execuției, tot etc.) ori chiar în cel tehnico-tactic, în legătură cu așezarea în teren, cu schimbările efectuate, cu pressing-ul nostru din prima repriză ori cu asediul la care am fost supuși în partea a doua. Nimic din astea. Am de gând să mă confesez, povestindu-vă câtă bucurie am avut la primul gol, câtă fericire la al doilea și cum, după al treilea, m-a sunat văr’miu de la Constanța ca să-mi zică: „Așa-i că am belit-o?” „Da”, i-am răspuns eu. Asta, gândindu-mă doar la două chestii: mai întâi că la români „cel mai periculos scor” e oricât la zero, iar apoi la Middlesbrough. Așa a fost. Dar cum s-a ajuns la acest nou dezastru? Păi, mai întâi pe mâna (de fapt, pe cotul) lui Kapetanos. Cât de idiot să fii ca, în timp ce treci pe lângă un adversar, să-i dai un cot în gură? Și de ce? Dar asta-i vina cea măruntă. Aia mare e a lui Tătărușanu. Da, da! A omului care a salvat vreo 10 goluri ca și făcute. Numai că a avut grijă să-l întărâte pe polonez ceva mai devreme (când i-a și dat ăla un galben pentru tragere de timp), pentru ca la începutul prelungirilor să-l dea în fiert cu autotrânteala aia în careul mic. Ce-o fi avut? Criză de inimă, bătături, spondiloză, amigdalită, de se tăvălea ca în ceasul morții? Nu mai puțin de 3 minute, drept pentru care polonezul și-o fi zis: „Aha, ăștia au chef de stat p-acilea? Atunci hai să stăm, băieți!” Și s-a pus pe stat. Asta-i tot.