Un călător care-ar ajunge la Dornești și-ar dori să cunoască una dintre familiile de gospodari ale localității, cu siguranță va fi îndreptat către familia Furman. I se va spune să caute o casă frumoasă, cu etaj, cu flori la intrare și cu seră în curte, dar mai cu seamă va fi îndrumat să viziteze “Muzeul Furman”, un muzeu care încearcă să reconstituie istoria acestei comune.
– Hadikfalva
Pămînturile comunei Dornești, care-au aparținut cîndva boierului Dorneanu, au fost locuite dintru-nceput pe dealul dinspre nord, iar după ocuparea din anul 1774 a nordului Moldovei de către Austria și anexarea Bucovinei la Imperiul Habsburgic au fost aduși în această zonă primii coloniști secui care s-au așezat (între 1784 – 1786) în cîteva sate pe care le-au numit Hadikflva (Dornești), Andreasfalva (Mâneuți) sau Joseffalva (Vorniceni). Hadikfalva, colonia de secui întemeiată la propunera guvernatorului militar al Bucovinei, generalul Karl Freihher von Enzenberg, a luat numele generalului-comandant al Galiției, președintele Consiliului Aulic de Război, Andras Hadik. Scriptele imperiale arătau către mijlocul anului 1786 un număr de 775 de familii, sau 2350 de maghiari, trăitori în Bucovina. Peste șase decenii, în 1846, statistica oficială semnala existența unui număr de 5446 de maghiari bucovineni care se ocupau în principal cu cultivarea pămîntului și creșterea vitelor. Populația maghiară din Hadikfalva, fluctuantă în funcție de capriciile istoriei, era procentual, la sfîrșitul primului deceniu al secolului al XX-lea (cînd Imperiul Austro-Ungar mai avea puțin pînă la dezintegrare), de cca. 90% din totalul locuitorilor localității. Peste două decenii, la recensămîntul din anul 1929, procentul era aproape neschimbat. Din 4636 de locuitori la Hadikfalva trăiau 4213 maghiari, 150 de evrei, 97 germani, 66 de polonezi, 62 de români, 44 ruteni și 4 slovaci. După repatrierea din anul 1941, maghiarii au dispărut aproape complet din zonă. Un raport din anul 1974 al Postului de Miliție din Dornești către Inspectoratul Județean Suceava al Ministerului de Interne consemna faptul că populația comunei, de 4200 de locuitori, era “omogenă în proporție de 95,3% români, iar restul: ucraineni 3,5%, poloni 0,7%, maghiari 0,2%, lipoveni 0,2%, evrei 0,1%”, structura populației “pe clase și ramuri de activitate” fiind în proporție de 44% muncitori, 51% agricultori și 5% funcționari și intelectuali, din care erau “luați în evidență 8 legionari, 2 PNL-iști, 4 sectanți, 2 condamnați politici, 1 adventist de ziua a șaptea, 1 repatriat, 1 care a făcut parte din grupa SS, 1 fost polițist, 1 fost jandarm, 1 criminal de război care a făcut parte din rețeaua de spionaj germană”.
– Ultimul evreu din Dornești
Preocupat de istoria comunei, de adunarea și conservarea urmelor materiale și spirituale ale acestei enclave preponderent maghiare în inima Bucovinei, Radu Furman, care culmea, este ultimul evreu din Dornești, este un personaj extrem de interesant. În curtea casei sale, cioplit de sculptorul Emil Ianuș într-un trunchi de stejar, se înalță Stîlpul Familiei, care urmărește spița Furmanilor, pe linie paternă, de la începutul scolului al XIX-lea, pornind de la străbunicii Herș – Jeti, pînă la nepoții săi de azi, cu loc lăsat liber, pe partea cealaltă a stîlpului, pentru alte zece generații care vor purta mai departe numele familiei. De la părinții săi, Victor și Domnica (tatăl de loc din Cerepcăuți, iar mama din Siret) toate prenumele descendenților s-au românizat. Radu și Maria Furman au trei copii, doi băieți și o fată. Corneliu, fiul de la care am aflat de existența muzeului de la Dornești, este inginer electronist și s-a specializat în SUA în managementul hotelier și, după ce a fost administrator al Hotelului King Solomon din Ierusalim și a locuit doi ani la Londra, a venit acasă, la Dornești, să continue ceea ce a început tatăl său.
– Adevărata cultură a lui Radu Furman
Pentru că “bătrînul” Furman (pe 15 ianuarie, odată cu aniversarea lui Eminescu, va împlini vîrsta de 60 de ani), care după absolvirea liceului a urmat școala de librari, după ce a lucrat 18 ani ca librar în Dornești s-a apucat de horticultură. Aceasta a fost și a rămas marea lui pasiune din care și-a făcut o profesie (deși s-a pregătit ca autodidact) pe care o practică și astăzi. Cu 40 de ani în urmă, cînd s-a căsătorit, a lăsat pentru ultimul moment cumpărarea florilor pentru buchetul miresei și n-a mai găsit. A venit cu un buchet de flori artificiale și cînd cea pe care și-a ales-o de soție a izbucnit în plîns, i-a promis că va avea toată viața parte de flori. Și s-a ținut de cuvînt. S-a ocupat cu cultivarea florilor, a devenit un profesionist în domeniu, a construit o seră (de 150 m.p. pe care o încălzește cu deșeuri de lemn și cu rumeguș), iar în prezent are una dintre cele mai mari culturi private de trandafiri din țară. Un hectar de trandafiri, pe care cultivă peste o sută de soiuri, între care și cîteva fără spini aduse din Israel și Germania. Un perimetru împrejmuit cu gard dublu în care patrulează cîțiva dulăi ciobănești (“starostele” și cel mai destoinic se numește Haiduc) care asigură paza. Ferma Furman, cu cele 8 ha de pămînt, din care unul cultivat cu trandafiri, se află pe o culme în afara zonei locuite a Dorneștiului și, deși locul este înalt, dispune de o captare de apă (pe care Radu Furman dorește s-o transforme în heleșteu cu pește) și de o fîntînă (cu cumpănă) adîncă de 9 metri, la care pînza de apă se află la numai un metru de la nivelul solului. Pe terenul acela, pe care și-a propus să facă solarii acoperite cu folie pentru care și-a procurat deja bulbi de lalele din Olanda, a plantat pînă acum peste 6000 de puieți de copaci care vor constitui perdele de protecție. Ca să lucreze cum se cuvine hectarul de trandafiri și-a cumpărat (cu 1000 de dolari) o prășitoare mecanică. “De doi ani lucrez la aceste culturi”, mi-a mărturisit el. “Mi-am propus ca trei ani la rînd să investesc și abia apoi să obțin beneficii”. Se uită apoi la mine și spune: “Ați venit pentru muzeu, dar aceasta este adevărata mea cultură”.
– Un muzeu cu peste 1000 de piese, de la un meteorit căzut pe teritoriul comunei Dornești, pînă la mantaua de militar pătată de sînge a singurului dorneștean căzut la Revoluția din decembrie 1989
Într-adevăr, deși am venit să vizitez muzeul, Radu Furman m-a dus mai întîi să văd hectarul cu trandafiri. Dar și muzeul m-a uimit peste măsură. Închipuiți-vă că acest om achiziționează pentru colecțiile sale, cu o cheltuială considerabilă, o mulțime de obiecte, de documente, de cărți sau piese de medalistică și numismatică. Într-un spațiu anex al unui corp de clădire independent de vila în care locuiește, expuse la vedere, pe polițe special amenajate, protejate de un acoperiș care se sprijină pe piesa esențială a muzeului (cea de la care a pornit ideea realizării acestuia), o grindă masivă de brad de la una din casele ungurești ale satului (pe care se vede încrustată data de 23 iunie 1880), se înșiruie o mulțime de obiecte vechi, dar bine păstrate. Sînt, după cum spune Radu Furman, “peste 1000 de piese, toate foarte interesante” și prima pe care mi-o arată este o piatră neagră și lucioasă care se dovedește a fi un meteorit (unul din cele 6 din țară) căzut chiar pe teritoriul comunei Dornești. “Piatra”, pe care i-a dat-o învățătorul Gheorghe Aga, a fost testată și confirmată ca atare la un laborator din București. Și-apoi urmează o avalanșă de explicații: “Acesta este un bezoar, un bulgăre scos din stomacul unui taur (aproape sferic, cafeniu, lucios și foarte ușor), iată aici un aparat de fotografiat Kodak, de la începutul secolului trecut, aceasta este țeava unei puști găsite în clopotnița bisericii, aici este o baionetă de la o pușcă din Războiul de Independență, acesta este un obuz (și-mi povestește cum l-a achiziționat cu 100.000 de lei de la un om din Pufești, “care bătea pe el o sapă” și care, culmea i-a arătat în șură unul neexplodat, pe care-l ținea acolo de 30 de ani), aceasta este o cutie de gaz Zyklon cu care erau exterminați prizonierii din lagărele de concentrare naziste…”. Și înșiruirea obiectelor continuă: o rîșniță veche de aproape 200 de ani (“care a salvat de la foamete multă lume pentru că puteai să rîșnești numai o mînă de porumb pentru o mămăligă”), un cufăr de zestre pictat, o trașcă (o pînză de fierăstrău, “bunicul gaterului”), o mulțime de scule gospodărești (mielițe, roți de tors, cîntare de stînă), lămpi de iluminat și felinare de toate felurile, fiare de călcat cu cărbuni, calapoade de cizmărie, dar și o hartă cadastrală a Dorneștiului din anul 1912, cîteva căști militare cu insemnul coroanei regale, măști de gaze de diverse modele, fotografii (cu locomotive cu abur și cu vechea gară din localitate, sau cu cea mai bătrînă femeie din Dornești, Domnica Nastasiuc, care a trăit 101 ani și jumătate și s-a stins cu doi ani în urmă), căreia-i păstrează bastonul în muzeu. Îmi arată apoi un portret fotografic al celei care a fost în anul 1930 “Miss Bucovina” la Cernăuți, Filofteia Livescu (mătușa scriitorului Lorin Fortuna), care, în anul 1965, fiind casieră la Cooperație, i-a plătit primul salariu de librar. Și mă duce către capătul rafturilor unde scoate de sub o învelitoare protectoare mantaua de militar pătată de sînge a singurului dorneștean căzut la Revoluția din decembrie 1989, Cristian Seredenciuc, elev la Școala Militară de la Sibiu. Multe alte obiecte de colecție, cărți, documente, piese de numismatică (achiziționate de el sau de fiul său în drumurile făcute la Paris, la Londra sau la Ierusalim), un ceas “Omega” funcțional cu inscripția “Paris 1900”, sînt păstrate în casă.
– “Ce să fac dacă asta mi-a plăcut? Eu doar am început, copiii mei sînt cei care vor continua!”
Sînt multe, foarte multe de spus și fiecare obiect din muzeu are povestea lui pe care Radu Furman o cunoaște în amănunt. Muzeul, dar și activitatea sa de horticultor sînt deja cunoscute peste hotare. “În fiecare vară – spune el – vin aici între 6 și 10 autocare cu turiști”. Bela Antal, un scriitor născut în Dornești care trăiește acum în Ungaria, a scris despre el într-o carte pe care i-a trimis-o cu dedicație. Un grup de bulgari care l-au vizitat, între care se aflau și cîțiva reporteri, au fost foarte încîntați de ceea ce au văzut. A apărut un material în presa bulgărească și i-au trimis ziarul. În Revista “Practic – Idei pentru casă, grădină și apartament” nr.8 / 2004 cineva scrie că Radu Furman și-a “împărțit curtea între trandafiri și istorie”. Se uită la mine și-mi spune cu un aer parcă vinovat: “Ce să fac dacă asta mi-a plăcut? Eu doar am început, copiii mei sînt cei care vor continua!”
