„Speriat de oamenii / care poartă cinci bețe. / Ei pot pune în scenă / două crucificări și jumătate” (Scris în 45, p. 10), tânărul poet și grafician Radu Boeru, născut în Suceava și plecat la timp de aici, izbutește simfonii lirice entuziasmante, în ciuda modernismului de ultimă generație, de care s-a lăsat adoptat, de modernismul-protest extrem de cerebral, pentru a ciopli un „jurnal poetic și nu prea” – pentru că poezia lui e mai mult decât atât, e cunoaștere și inițiere în cunoaștere, pe care l-a numit „Autolirica” (editura PAGINARIUM Publishing, București 2019; coperta și grafica: Radu B. Boeru).
„El și-a cules fructul păcatului / Când era încă tânăr, foarte tânăr. / Nimic nu a mai rămas în uscăciunea arborelui, / nicio frunză neîntoarsă. El a mers pe pământ, încă merge, / până pământul va umbla pe el, / laolaltă cu noi, ursitoarele care i-au ratat / întâlnirea cu el însuși” (Creștere, p. 6), scrie Radu B. Boeru (eu îl știam sub prenumele Bogdan) și, astfel, încă din primele pagini, ne avertizează asupra universului mitologic prin care avem de rătăcit, cu sau fără decăderi mistice, într-un imaginativ care sugerează discret un marș de protest printre stele nopții sau prin însăși bezna existențială, în care „Marele rit a început. / Din seara asta și până mâine, / Mirosuri de pământ, vă rog să-mi arătați / căile pe care să nu merg, viitorul pe care să nu-l am” (Ospăț, p. 8).
La o primă vedere, „Autolirica” e o revoltă împotriva poeziei și, prin consecință, împotriva sufletului; la fel, și o revoltă împotriva mitului și a mistificării, deși Radu Boeru, observând că „ultimele secunde private au izbucnit din ceas, / țipând ca liliecii orbi în după-amiaza vie” (Dimineață, p. 11), se reinventează, inclusiv liric, inclusiv mitic și poate că și mistic, dar o face printr-o individualizare distinctă și răspicat susținută. Fără voia lui, intră într-o incantație psalmică, care amintește discret de versetele primelor cărți religioase ale omenirii și mai puțin de psalmii biblici, deși arhitectura alegorică des folosită ar putea lăsa și o astfel de impresie. Și tot la o primă vedere, Radu Boeru vehiculează și retrăiește trăirile contemporanilor săi, în momente de cumpănă, inclusiv trăirile lui Ceaușescu, „lângă Târgoviște”, pentru că „oamenii cu gânzi sunt blânzi. / Pe cuștile lor scrie Nu zgandariti! / cu Verdana de 24, / Bold și subliniat, fără diacritice”. Modernismul acesta excesiv, care „pedalează pe Youtube”, poate semnala „Pericol de înec” (Gânzi, p. 24), într-o lume laconică (Planeta tristeții, p. 28), sărăcăcioasă, dar care își ajunge sieși („Fascii glorioase. Bisericuțe. Ministere. / agregate baritoni, cântec de lemn. / Între ei, debalansat vă spun / că mă simt un mic nimic neputincios – Muzică, p. 27), dar salvarea este, iarăși, simfonicul psaltic al salvării de la autopastișări, uneori abia schițat („În era noastră, la vârf am năimit miei sfinți / și frunze căzătoare” – Centenar, p. 29), alteori amplu, dar fără a ieși din matricea modernismului-protest sau, altfel spus, modernismul strigătului, țipătului existențial: „Păcat că vorba nu e încercare nici piatră de râu / iar vorba scrisă arde odată cu hârtia, / cu pulsul momentului, cu rotirile din ce în ce mai încete / a limbilor timpului în jurul axului înfipt / în roți, arcuri, pârghii, scripeți, pietre șlefuite și șuruburi, / cam tot ce înțelegem din viață. / Strâng anotimpuri sub staturi de pile, / punga-nvechită în care-mi încap insomniile” (Una lună, duminică, tristă, p. 87). Iar statutul acesta de arbore mișcător, conferit propriului trup, atunci „Când libertatea s-a descheiat și la ultimul nasture” (Despre subordonare, coordonare, poesis și toate cele, p. 107), alienează cumva, pentru că „Trecură multe zile de la lunea albastră. / Lunea începuturilor, cu lună roșie, eclipsa / vrăjitoarelor, bejenia spre job” (O lună de poezie (experimentând), p. 123) sau pentru că „Toată lumea are nevoie să urască ceva” (Luni, creed, Ctrl, p. 140), precum într-o scenă de teatru absurd, în care „Actorii erau tineri, carnea stătea pe ei / în minunate feluri, piesa încă se scria singură / penițele suple scrâșneau de zor / sărind din lacul de cerneală / în năvodul aruncat de cu seară / când ne amestecam pașii întretăiați / și însemnam cu zgomote alocuțiuni / drumul spre bancul de probă” (Scena, p. 142).
„Constructor de senzații tari, termoizolante, / rezistente la cele mai groase plictiseli” (Inutilitate, p. 167), poetul pe care am avut onoarea să-l debutez cândva, la Suceava, îmi trimite, „din abisuri suspendate” și „din timp, în timp, în timp” (Colectorii de merite (lui Paul Neagu), p. 177) câte un amplu mesaj al viitorimii lirice a neamului nostru, însemnând câte o nouă carte de poezie, „Unde unde de val curăță mocirla memoriei, / mașinăriile de spălat păcatele / cu distilat de smirnă” (Piedică, 181), iar poezia de acest fel, care definește generațiile care vin, nu doar că îmi place, ci mă și pune pe gânduri, înainte de a țipa, împreună cu Radu Boeru, penultimul vers al cărții sale: „Trăiască libertatea! Să trăiești, domnul meu, îmi răspunde” (Sfârșit, p. 189).
