QUO VADIS

– DESPRE IRITARE, SUPĂRARE, FURIE ȘI ALTE FORME DE MÂNIE
E o vreme a nervilor: îi vedem manifestându-se pretutindeni: în casele noastre, la școală, pe stradă, la concerte, chiar și la biserică, oamenii izbucnesc când sunt puțin înghiontiți de „aproapele” lor. Mânia noastră se manifestă sub diferite forme: iritare atunci când suntem sâcâiți de cineva cu multe întrebări, îmbufnare când prietenul nostru a întârziat la întâlnire, o supărare „mocnită”, care se manifestă cu precădere la femei, atunci când, deși se vede cu ochiul liber că s-au supărat, dacă întrebi ce au, spun că „n-au nimic”, furie și țipete într-o ceartă mai violentă, felurite ironii înțepătoare asupra celui care ne-a mâniat.
Părintele Calciu-Dumitreasa sintetizează foarte bine această stare a noastră: „Omul de astăzi trăiește sub o presiune atât de apăsătoare încât nervii lui sunt întinși la maximum și orice pricinã ivitã, fie ea și neînsemnatã, trezește în noi mânia. O pricinã de mânie o constituie copilul care nu ne ascultã, sau soțul ori soția care ne contrazice; până și șoferul care ne taie calea cu mașina lui, sau numai ni se pare nouã că ne-a tăiat-o, ne dã o pricinã de aprindere a mâniei! Chiar dacã, printr-o anume stăpânire de sine, mânia noastră nu se exprimã în afarã, sau nu este auzitã de cel ce ne-a “provocat-o”, ea tot constituie un păcat, pentru cã ne stricã sufletul si inima. Este o acțiune împotriva noastră înșine, sub ispitirea diavolului mâniei. ”
Ce provoacă mânia ?
Există multe situații în care părem îndreptățiți să ne mâniem : un prieten care te lasă la greu, un coleg care te sâcâie din cinci în cinci minute să-i dai tema, cineva care te minte, te bârfește etc. Sunt greșeli ale celorlalți față de noi care par să ne dea dreptul să ne mâniem. Numai că, de obicei, după ce-ai dat frâu liber mâniei, tot ție, cel față de care s-a greșit, simți parcă mustrări de conștiință pentru că ai arătat că te-ai mâniat. Pentru că mânia nu e ușor controlabilă și de cele mai multe ori, exagerăm cu reproșurile și ajungem tot noi să trebuiască să cerem iertare : de îndată ce ne-am vărsat nervii, ne pare rău că l-am bruftuluit așa de rău pe „vinovat”.
Apoi, nimic nu apreciază mai mult un „vinovat” care știe că a greșit și care își așteaptă „pedeapsa”, decât clemența „judecătorului”. Am simțit cu toții pe pielea noastră recunoștință față de cineva care avea tot dreptul să ne certe și totuși ne-a trecut cu vederea greșeala și nu a dat semne de supărare.
Care sunt cauzele interne ale mâniei?
Dacă ne uităm atent la oamenii din jurul nostru, putem constata că unii dintre ei par să se enerveze foarte ușor iar alții par să nu se enerveze niciodată. Asta înseamnă că motivele exterioare ale mâniei – neseriozitatea celorlalți, minciuna, bășcălia etc. – nu sunt receptate de toți la fel. Înseamnă că aceste motive zgândăresc ceva în interiorul nostru, ca și cum ai freca piatra de amnar și iese scânteia. Dacă în interiorul nostru nu există nimic inflamabil, atunci nu se mai poate aprinde nici un foc.
– judecata
Să intrăm puțin în interiorul nostru și să vedem de ce ne enervăm. Ne enervăm atunci când, de exemplu, având o treabă de făcut în comun cu cineva, vedem că celălalt trage chiulul și noi muncim și pentru el. Când suntem foarte harnici, le luăm pe toate asupra noastră, muncim până la epuizare, ne zbatem pentru toate și celorlalți pare nici să nu le pese de efortul nostru. Foarte frumos explică Sfinții Părinți ce aprinde mânia în acest caz: „Cei sârguincioși să ia aminte cu atât mai mult la ei înșiși ca nu cumva judecându-i pe cei leneși să se păgubească mai mult decât ar merita defectul acelora, ba încă să fie osândiți mai mult decât aceia. De aceea și cred că a fost plăcut Lot în fața lui Dumnezeu, deoarece fiind el în mijlocul unora ca aceștia, nu s-a arătat niciodată osânditorul lor.”. Iată deci o primă cauză a mâniei: judecata aproapelui.
Cel care se ostenește mult dar în final judecă cu asprime pe ceilalți pentru că n-au făcut suficient, e ca acea văcuță din proverbe care, după ce a dat lapte mult și s-a bucurat stăpânul, dă cu copita doniței și varsă tot laptele. Din punct de vedere duhovnicesc, munca e aproape în zadar.
– mândria
O altă împrejurare în care se manifestă nervii noștri este atunci când considerăm că ni s-a făcut o nedreptate: când cineva trebuia să țină cont de părerea noastră și n-a ținut, când n-am fost invitați să participăm la o petrecere, când n-am fost salutați pe stradă etc. Când considerăm că meritam ceva care nu ni s-a acordat. E ușor de desprins de aici că mândria e cea care aprinde în inima noastră mânia. Dacă noi am fi într-o stare de smerenie, n-am considera că merităm să fim chemați undeva, că merităm să ni se acorde o cinstire. Ne-am da seama că orice lucru bun pe care-l primim este darul lui Dumnezeu și că noi nu avem nici un merit. În momentul în care o să înțelegem că de folos pentru noi e să conștientizăm că noi avem îndatoriri față de aproapele, nu aproapele față de noi; că la Judecată vom da răspuns pentru faptele noastre, și nu pentru ale aproapelui care poate ne-a greșit, vom înceta să ne mai mâniem. Vom deveni oameni rezonabili care nu vor să-și facă singuri rău. Sfinții Părinți spun că: „Mâniosul (irascibilul) este un epileptic care se sfâșie și se lovește singur împins fiind de o pornire lăuntrică care determină prăbușirea lui.”
– orgoliu rănit
Tot mândria se rănește în noi atunci când cineva ne face o observație, ne ceartă pentru ceva. Dacă nu reușim să trecem peste aceasta, dacă nu „drenăm” veninul acesta în noi, cu siguranță vom izbucni odată cu mânie asupra celui care ne-a jignit. „Mânia este izbucnirea urii ascunse, o continuă reînnoire a amintirii unor ocări îndurate mai demult. Mânia este dorința de a face rău celui ce ne-a supărat; este o patimă foarte năpraznică căci iuțime se numește fierberea și mișcarea împotriva celui ce ne-a nedreptățit. Ea sălbăticește sufletul în fiecare zi, răpește mai ales mintea de la rugăciune făcând să apară chipul celui ce ne-a supărat”. E foarte adevărat și actual ce spun Sfinții Părinți: simțim cu toții că, dacă am fost jigniți de cineva, omul acela ne devine antipatic și îl vom „înțepa” cu plăcere atunci când vom avea ocazia.
Am enumerat aici doar câteva din cauzele interne ale mâniei, care sunt cu siguranță mai multe. Ele pot fi ușor depistate constatând lucrurile care ne enervează și cercetându-ne cu sinceritate pentru a vedea unde am fost „înțepați”.
Consecințele mâniei
Principala consecință a mâniei este însingurarea. Cel care se enervează pe toți cei din jur va ajunge, mai devreme sau mai târziu, la concluzia că singura soluție pentru a nu se mai mânia este să stea singur. Cu toții am simțit, atunci când ne-a supărat cineva, că parcă ne-am „rupt” de el, că nu mai vrem să-l mai vedem, să mai avem de-a face cu el. Și mergem mai departe, căutând alți oameni care să ne stea în preajmă și cu care se va întâmpla același lucru. La un moment dat ne vor supăra și iarăși îi vom lăsa pentru a căuta alții. E un cerc vicios. Pentru că noi căutăm vina în ceilalți, nicidecum în noi înșine. Spunea cineva despre cei care divorțează: cine a eșuat într-o relație, va eșua și în următoarele. Este o dovadă de naivitate să tot cauți până la adânci bătrânețe oameni cu care să te „înțelegi”, fără să-ți dai seama că mai întâi trebuie să te „înțelegi” cu tine însuți.
Sfântul Ioan Scărarul spune că ai două variante în fața mâniei: „După cum o piatră colțuroasă și dură, lovindu-se de alte pietre își pierde cu totul forma sa inițială devenind rotundă, tot astfel și sufletul răutăcios și aspru, amestecându-se și trăind împreună cu cele dure, va ajunge la aceste două alternative: sau își va tămădui rana prin răbdare sau își va cunoaște slăbiciunea sa pe care o poate vedea ca într-o oglindă în retragerea lașă din comunitate.”
Cum domolim mânia?
Sfinții Părinți ne arată treptele pentru a ajunge la nemâniere: „Începutul nemânierii este tăcerea buzelor în vremea tulburării inimii; mijlocul este tăcerea gândurilor în vremea tulburării subțiri a sufletelor, iar sfârșitul este seninătatea împlântată în suflarea vânturilor necurate.”
Și părintele Calciu-Dumitreasa are o rețetă concretă pentru a ne potoli mânia, care trebuie aplicată exact în momentul în care simțim că aceasta ia naștere în sufletul nostru: „Eu sfătuiesc pe penitenții mei ca, înainte de a-și exprima mânia prin vorbe sau gesturi, sã rosteascã de trei sau de cinci ori: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul/păcătoasa. Și chiar dacã, sub apăsarea mâniei, rostesc rugăciunea repede și fără atenția cuvenitã, sã se concentreze cu smerenie asupra cuvântului păcătos/păcătoasă și atunci mânia lor se va potoli. Mulți din ei au reușit s-o facă, iar viața lor de relație cu familia, cu semenii și chiar numai cu ei înșiși s-a schimbat foarte mult în bine.”
Trebuie să înțelegem mânia exact drept ceea ce este: o neputință. Să ne dăm seama că nu cel care ridică glasul și face istericale într-o dispută este cel mai „tare”, ci cel care stă calm și nu întețește mânia celuilalt. Mâniosul este de fapt un mare neputincios, care nu reușește să se stăpânească. Spunea cineva că darea pe față a mâniei e de fapt o dovadă a interiorului nostru dezordonat. Impulsivul e cel care nu e obișnuit cu meditația, cu reflecția, cel care reacționează la primul stimul fără să se mai gândească.
Și iarăși, foarte frumos spune părintele Calciu-Dumitreasa: „Toate conflictele din lumea aceasta își au originea în mânia nepotolitã. Unul este mânios și rănește pe celãlalt, care adeseori răspunde cu și mai multã violențã. Acest lanț început nu mai poate fi oprit decât prin apelul la rugăciune, dar la rugăciunea adevărată, “în adevăr și în Duh”. (AUGUSTIN IVANICIUC, elev la Colegiul Tehnic „Samoil Isopescul”, Suceava) Fundația „Sfinții Martiri Brâncoveni”
Contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com; site: www.fundatiasmbsv.ro)