QUO VADIS – Tânărul și superficialitatea –

Mi-am pus întrebarea: ce mă deranjează în această lume cel mai mult? Ce nu-mi place în această societate pe care noi o construim sau o distrugem zi de zi? Să fie răutatea tuturor ce ne înconjoară? Sau doar indiferența generală în care ne „scăldăm” multe din zilele pe care le trăim? Am pornit aceste rânduri cu gândul că mă voi putea deschide-n fața unui cuvânt ce mă obosește de fiecare dată când dau de el: superficialitatea. Aparent, nu este un factor atât de nociv pentru noi, însă de ce există?
Mulți cred în faptul că viața aceasta este o scenă imensă. Noi suntem actorii, de undeva ni se dau niște replici pe care noi cu talent sau nu, le spunem automat, fără să le simțim. Fiecare zi reprezintă un act din această continuă piesă de teatru, tot ce ni se întâmplă este deja scris în scenariu, noi trebuie doar să ne supunem rolului pe care îl interpretăm. Mai mult, actorii aceștia devin marionete ce sunt „coordonate” de undeva de sus, iar mișcările noastre sunt dependente de ațele care atârnă de corpul nostru, mișcându-se în conformitate cu dorința celui ce are stăpânire asupra noastră. Această imagine pe care o avem, majoritatea dintre noi, provine din banalitatea cu care tratăm fiecare zi din viața pe care o trăim. De aici până la clădirea unei mentalități superficiale, mai este doar un pas…
Încet, trec din lumea copilăriei în care am învățat să visez viitorul și să zâmbesc fiecare clipă, în lumea „celor mari”, a adulților. Dacă până nu demult stăteam în colțul imaginației infantile și priveam jocul adulților de-a viața, acum trebuie să-l învăț și eu. Din păcate, copilăria – lumea în care am trăit – nu m-a învățat ce înseamnă să fii fals, să pari altceva decât ceea ești. Nu mi-a zis că lumea obișnuiește să-și pună o mască zâmbitoare de câte ori este tristă, doar pentru a ascunde adevăratele sale sentimente. Nu mi-a spus că există defecte ce devin complexe, că oamenii de foarte multe ori se simt rușinați de ceea ce sunt, astfel dorind să pară alte persoane în fața lumii acesteia. Și nu mi-a spus că nu toți simt ceea ce spun, ceea ce fac…
Uitându-mă în jur, am ajuns să observ acei „actori” care se supun normalității date de societatea în care trăim. Îi văd pe majoritatea ascunși în spatele unor haine strălucitoare, a unui machiaj prea strident, a unui zâmbet ce nu reflectă adevăratele gânduri. Mulți s-ar apăra spunând că „lumea” te face superficial și indiferent; sau că nu se mai merită să te implici în viața pe care o ai, cu sufletul, ci contează doar latura materială și cum să trăiești mai bine. Atunci, dacă nu sentimentele, emoțiile pe care le simțim o dată ce trăim intens unele experiențe, ce ne-ar putea diferenția de un animal, care la fel, își duce existența doar procurându-și hrana cea de toate zilele?
Poetul a fost izbit de viață în sute de cotloane mizere de tristețe ca să creeze cele mai profunde poeme, pictorul a străbătut mii de culmi ca să surprindă o idee în culori, compozitorul a ascultat marea cum cântă de milioane de ori pentru a-i reda frumusețea în note și partituri…Toate acestea, pentru a reflecta nemărginirea sufletului uman în cele mai deosebite forme. Noi de ce să mascăm această comoară cu indiferența și superficialitatea noastră? Societatea nu ne impune să nu zâmbim, să nu plângem de fiecare dată când s-au adunat prea multe supărări în viața noastră. Pur și simplu noi refuzăm acest lucru, plasticizăm orice sentiment ce ne copleșește, aruncându-l undeva într-un colț de „reciclare”, și ne punem masca de „indivizi fericiți”, când de fapt nu ne dăm seama că am aruncat tocmai adevărata fericire…
Nu-mi explic de ce, o dată intrați în „lumea celor mari”, oamenii renunță încet la ceea ce îi construiește pe ei ca individualități, tocmai pentru a satisface cerințele celorlalți; dacă până atunci credeau că lumea le poate sta la picioare doar visând la acest lucru, deodată conștientizează că au o realitate în față pe care trebuie s-o trăiască și nu s-o viseze. Ies dintr-o dată din lumea lor unde „îndrăzneau” să fie sinceri, și intră-n lumea tuturor, în lumea comună, unde uită cine sunt cu adevărat, se ascund de propriile gânduri, pentru că așa trebuie, așa e bine. Nu mulți știu că realitatea care ne înconjoară o modelăm exact cum dorim noi, o facem frumoasă sau urâtă, însă avem puterea asta numai dintr-un suflet curat, sincer, nefardat cu pudra multicoloră și sintetică, care doar îi ascunde frumusețea.
Prin superficialitate și indiferență se accentuează forme false ale acestei lumi, și nu se mai poate zări farmecul clipelor pe care le trăim. Nu e greu să inventăm noi „replicile” de zi cu zi, să ne alegem noi costumația ce ne reprezintă cu adevărat pentru a o purta în fiecare secvență a vieții. Putem chiar să ne dăm masca „mereu zâmbitoare” jos, pentru a se oglindi interiorul nostru în privirea ce o avem. Scenariul îl scriem chiar noi, dacă ne ghidăm după sentimentele adevărate și frumoase pe care suntem în stare să le simțim. Să ști că nu e greu să fii tu…
SIMINA MAZUREAC
Elevă în clasa a XI-a la Colegiul Național „Mihai Eminescu
Grupul QUO VADIS – Fundația „Sfinții Martiri Brâncoveni”
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com; site: www.fundatiasmbsv.ro)