QUO VADIS O întâmplare pe care merită s-o citiți

„Pe vremea în care starețul Antonie conducea noul Schit al mănăstirii noastre, printre frații din obște se afla și un monah cu o buna așezare călugărească, dar care suferea de o patimă bolnăvicioasă, din pricina lipsei de odihnă noaptea, din a cărei cauză adesea nu venea la slujba de dimineață a obștii. În schit, ca și în mănăstire, Utrenia se cântă la ora unu sau două dimineața. Cu trecerea timpului, acest obicei a prins rădăcini într-atât în călugărul nostru, încât a încetat cu totul să se mai trezească la Utrenie. În același timp, însă, rănile picioarelor părintelui Antonie s-au adâncit atât, că nici nu putea să-și mai încalțe ghetele, și de aceea nu mai venea la slujbele de obște, împlinindu-și pravila de rugăciune la chilie. Se pare că acest călugăr, ca îndreptățire pentru nepăsarea sa, sau poate din cauza vrăjmășiei demonilor (cine știe?), s-a îndărătnicit până acolo în neascultarea sa încât, atunci când monahul pus să-i trezească pe frați venea să îl cheme la Utrenie din partea starețului, el nu răspundea. Acest lucru s-a adus la cunoștința bătrânului, care, bineînțeles, nu a șovăit să îl cerceteze pe păcătos.
Ce faci, sări peste Utrenie? îl întrebă mai marele schitului.
Iartă-mi neputința, batiușka, pentru Dumnezeu, îi răspunse monahul. Dar vă spun drept, nu mă pot deștepta atât de devreme. Aș face orice, m-aș strădui cu toată râvna să mă îndrept, dar este peste puterile mele. Oare chiar I-ar plăcea lui Dumnezeu ca, ascultându-vă, să duc o ascultare pentru puterile mele, cârtind și, purtând-o, a doua zi să nu mai fiu bun de nimic?
Părintele Antonie l-a îndemnat pe fratele îndărătnic cu toată dragostea și puterea de convingere,
l-a rugat, l-a implorat și a încercat să-i dovedească faptul că neascultarea într-un singur lucru face zadarnică orice altă îndreptare în altele. Numai că monahul nostru nu se lăsa convins nici dacă ar fi trebuit să părăsească schitul nostru pentru totdeauna. În ce fel l-a făcut starețul să înțeleagă? Călugărul cu pricina continua să se ducă să-l trezească, dar monahul nostru continua să doarmă la Utrenie, până când s-a întâmplat un lucru care a frânt îndărătnicia inimii lui împietrite. Într-o zi se slujea Utrenia și starețul însuși era de față. Slujba s-a terminat, frații au ieșit din biserică, iar în urma lor a ieșit și starețul. Nu s-a dus la chilia sa, se îndreptă direct spre chilia acelui călugăr. Se apropie de ușă, rosti o rugăciune și intră. Monahul, văzându-l pe mai-marele schitului, sări din pat speriat, dar părintele Antonie, în mantie, căzu în genunchi în fața lui:
– Frate, fratele meu care te pierzi, sunt răspunzător pentru tine, pentru sufletul tău, în fața Domnului. Pentru că nu ai venit tu la sfânta ascultare, atunci am venit eu după tine. Fie-ți milă, frate, de tine însuți și de mine, păcătosul!
Vorbea la picioarele ucenicului său. Plângea, iar sunt mantia lui era o baltă de sânge. Sângele îi cursese din rănile deschise, în ciubote, cât stătuse în picioare, iar când s-a plecat la pământ în fața fratelui său, a curs tot, ca dintr-o găleată. Așa l-a mântuit marele bărbat pe fratele său mai slab”.
( Întâmplarea este extrasă din cartea „Ne vorbesc Stareții de la Optina”, care se găsește la librăria „Sf. Voievod Ștefan cel Mare” din Areni)