QUO VADIS Dragostea – Arhimandrit Serafim Alexiev (partea II)

Ce ne împiedică să iubim? Face părintele o analiză – dar iarăși ciudat, o analiză care nu ucide. Păi nu putem iubi din pricina noastră, a celor din jur sau a demonilor.
Nu putem să nu băgăm de seama că prima piedica a iubirii o vede părintele ca fiind în noi înșine. Egoismul, iubirea de sine, încăpățânarea, nerăbdarea, neascultarea, mândria.
Apoi în cei din jur, apoi de la duhurile rele. Și iarăși, categoric, părintele Serafim spune că a doua pricină este părelnică și nu are deloc susținere. Nici ultima, deși întunecată, nu este cea mai aspră. Prima piedică este cea greu de trecut. Cum o trecem? „Din ura de sine se naște dragostea către aproapele” – Pentru cine citește doar ca să-și treacă timpul, fraza asta e chimval răsunător. Și e atât de des spusă de Sfinții Părinți, încât aproape că-ți vine să nu o mai iei în seamă. Dacă citești doar ca să-ți treci timpul. Dar dacă ți-e inima frântă fiindcă copilul tău nu te ascultă, dacă ți se pare că cel de lângă tine, omul în care te sprijini nu mai comunică și nu-i mai pasă, dacă ai tensiuni cu mama ta sau tatăl tău, deci dacă cineva care e cuibărit adânc în inima ta intră într-un con de umbră, atunci fraza asta este medicamentul amar de vindecare a relației. Este confirmarea dată unei inimi iubitoare și suferinde care știe că trebuie să renunțe la voia și părerile ei și să-l accepte pe celălalt exact așa cum este chiar dacă asta înseamnă multă, multă durere, spaimă, temeri. Nu poți renunța la voia ta și părerile tale – mai ales când sunt sprijinite de o experiență poate de o viață, decât printr-o încordare maximă, o hotărâre plină de furie – ură de sine. Hotărârea de a lăsa totul în mâinile Domnului. Uite ce frumoși și minunați ne-a făcut Domnul, ce lucrare de Artist desăvârșit săvârșește în noi…
Povestește părintele o întâmplare care ar trebui afișată cu litere de-o șchioapă la ușa fiecărei case. S-o citească, să se mire și să se bucure toți cei care, într-o familie se simt neglijați, și toți cei care într-o familie duc responsabilitatea unității.
O familie în care soțul era preot. Un preot bun, un om care nu lăsa un suflet nealinat. Și o soție de preot – o cruce care poate fi dusă cu multă rugăciune și înțelepciune – care a început să sufere simțindu-se marginalizată. Și cum a fost rezolvată problema definitiv, cu bucurie și cu roade îmbelșugate. Lucrarea lui Dumnezeu într-o casă unde Dumnezeu este chemat. Probleme care ard, care apar în absolut orice casă sau grup, patimi și temeri care nu se plictisesc să sfâșie și să se trezească cu orice ocazie – gelozie, îndoială. Toate spulberate de dragostea înțeleaptă, curajoasă, verticală și de neclintit a omului care nici nu renunță la Hristos și la slujba lui, nici nu-i îndepărtează pe cei mici de lângă el.
Ura și pizma tăinuite sub vălul evlaviei sunt o apă amară într-un vas de aur. Pune în ea pomul vieții și aceasta se va face dulce… Prin Crucea Mântuitorului nostru s-au nimicit toate răutățile vicleanului.
– Ura și invidia
S-au mântuit desfrânați, hoți, oameni corupți, nedrepți, oameni care la un moment dat s-au lepădat de prietenii lor. Iuda nu s-a mântuit… A te bucura și a te veseli de reușita aproapelui este semn al desăvârșirii. Putem începe, așa, cu un pic de fățărnicie… Ne facem că ne bucurăm. Și ne tot repetăm că ne bucurăm, ne învață părintele. Sfântul Siluan spunea că sufletul are și el obișnuințele lui. Cum s-ar zice, dacă îți faci un pilot automat bun, chiar dacă intri în furtună ai șanse mult mai mari să scapi teafăr.
Multe gunoaie hrănesc ura și invidia, unul din ele este teama de a fi exclus, sprijinită bineînțeles de orgoliu. Că dacă ar fi numai teama, însoțind-o cu smerenia, cu înțeleapta resemnare sau cu încercarea de înțelegere, sigur ar ieși ceva bun. Dar așa – teamă și orgoliu… Și culmea e că totdeauna în momentele în care ne arde ni se pare că suntem deștepți. Că avem dreptul și că cineva trebuie neapărat să ne iubească și să ne asculte… Unii dintre noi forțăm măcar gândul „Doamne știu că nu-s vrednic”… Sfinții care ne vorbesc din cartea părintelui – Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Ioan de Kronstadt, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne sfătuiesc – privind drept în ochii noștri – să nu obosim în aceasta „Doamne iubesc dar nu sunt vrednic sa fiu iubit”, „Doamne iubesc”, „Doamne învață-mă să iubesc”, „Doamne îl urăsc fiindcă eu cred că nu mă iubește, dar, Doamne eu iubesc”. Cine să-i asculte? Ei, nu-i totul pierdut… Îi ascultăm noi cei care chiar iubim, care ne-am ars, care vrem să nu ne ardem iarăși. Care am avut fericirea să vedem cât de adevărat e ce spun Sfinții Părinți. Și care, cu lunecările și lenea de rigoare, învățăm să iubim de la maeștri înțelepți care au curajul să ne spună că dragostea e viață, că arde dar nu nimicește, că trebuie doar să ținem strâns de Hristos. Dar nu așa metaforic, sau ca prin cărți seci, ci cu forță, credință, curaj, înțelepciune, cu îndrumare. Totdeauna cu îndrumare. Îndrumare și de la prieteni sau cei dragi fiindcă Domnul lucrează și prin ei dar mai ales cu îndrumare de la Sfinții care ne iubesc, de la duhovnicii noștri binecuvântați, de la preoții noștri care luptă să ne cioplească făcându-se toate tuturor ca pe toți să-i dobândească…
TEODORA DRĂGOI, Fundația SFINȚII MARTIRI BRÂNCOVENI
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro)
(Cartea „Școala rugăciunii” a mitropolitului Antonie de Suroj se găsește la librăria „Sf. Voievod Ștefan cel Mare” din Areni)