QUO VADIS – Bârfa ca mod de viață la români –

Bârfa este un fenomen generalizat în viața noastră. Mici sau mari, femei sau bărbați, țărani sau intelectuali, cu toții bârfim de aproape ne apar beșici pe limbă. Ca să avem imaginea a cât de mult suntem pătrunși de acest virus al „bârfelii”, putem face un exercițiu simplu: să încercăm să excludem, măcar pentru o zi, vorbitul despre alții din conversațiile cu cei din jur: vom vedea că o să ne frământăm mintea în zadar ca să spunem ceva, o sa ne dăm de ceasul morții să spunem o frază și în final o să rămânem muți ca niște pești.
Ce este bârfa?
Bârfa înseamnă vorbire de rău, răspândire de informații despre alte persoane. Ea poate fi denumită “preocuparea cu nimicul” a oamenilor. Spunea cineva: “Oamenii mici vorbesc despre oameni; oamenii mediocri vorbesc despre evenimente; oamenii mari vorbesc despre idei”. Dar de unde să avem idei, dacă nu mai citim nimic, dacă nu mai medităm la nimic, dacă nu ne mai interesează decât lucrurile superficiale? Oamenii își povestesc unii altora ce-au cumpărat de la supermarket, ce-au mîncat la micul dejun și ce intenționează să mănânce duminică la prânz, descriu cu lux de amănunte garderoba prezentă sau viitoare, ca și cum ar fi niște evenimente senzaționale și de mare importanță pentru ascultător.
E un nivel așa de scăzut în conversațiile oamenilor, că aproape te apucă disperarea. Oare atâta poate un OM? Asta e viața pe care vrem să o trăim, în mediocritate și nimicuri? Nu există nimic mai mult?
De ce bârfim?
Este prima întrebare pe care ar trebui să ne-o punem. Care e imboldul care ne face să ne apucăm cu îndârjire de viața altora, să o punem sub lupă, ca să găsim microbii și virușii? Primul motiv deja transpare din cele de mai sus: nu avem alte preocupări și atunci „atacăm” și noi ce este mai la îndemână, pe aproapele nostru.
Al doilea motiv e pentru că așa face toată lumea; e parcă intrat în firescul lucrurilor să bârfești: dacă nu o faci, apari ca un ciudat, ca un anormal. Copilul care crește auzindu-și în permanență părinții bârfind pe vecini, pe prieteni de îndată ce aceștia au plecat de la ei – „Ai văzut cum sorbea supa?”, „Păi da, normal că ea își schimbă toaletele în fiecare zi, dacă el fură ca-n codru cu contractele astea…”, „Ce mai prăjituri ne-a adus… Dacă știe că nu se pricepe, de ce nu cumpără de la cofetărie?” – cu siguranță va face la fel, pentru că, pentru el, asta este normalitatea.
Bârfim apoi din invidie. Ne comparăm în permanență viața cu a celorlalți și atunci când a lor pare mai „înfloritoare”, mai împlinită, simțim nevoia să le găsim o hibă, ceva care să le mai ia din strălucire… Nu putem suporta ca alții să aibă mai mult ca noi, să fie mai mult ca noi. Și atunci, dacă nu-i putem ajunge, măcar să-i „murdărim” puțin, să nu mai sclipească așa.
Poate fi bârfa o terapie?
De multe ori ne justificăm clevetirea spunând că ne mai eliberează. Bârfa dă senzația, atunci când o „practicăm”, că ajută, că are un fel de funcție eliberatoare. Numai că orice lucru se poate evalua în funcție de rezultate: iar rezultatul bârfelii, poate fiecare dintre noi să-l confirme, este o stare de gol, de pustiu. Acest gol este explicabil duhovnicește: atunci când judeci și bârfești pe aproapele tău, ieși din comuniunea cu oamenii și cu Dumnezeu, se produce o îndepărtare a harului dumnezeiesc din noi și în absența lui, suntem pustii.
Apoi, de multe ori se întâmplă să spui răutăți, să bârfești pe cineva și apoi să-ți dai seama că n-ai avut dreptate; dar vorbele tale s-au dus și pot să facă mult rău. Există undeva o pildă în care se spune că o femeie care vorbea de rău s-a spovedit la duhovnic, iar acesta i-a dat drept canon să ia un sac cu pene, să-l golească în bătaia vântului și apoi să adune toate penele înapoi. Femeia i-a spus duhovnicului că nu poate face așa ceva. Iar acesta i-a răspuns: „Așa cum nu poți să mai aduni penele aruncate în vânt, tot așa nu mai poți să aduni vorbele rele pe care le-ai spus și să repari cinstea acelora pe care i-ai clevetit”.
Părintele Teofil Pârâian spune, referitor la această pildă : « Iată că nu mai avem putere să schimbăm lucrurile pe care altădată le-am făcut rău, nici cuvintele rele pe care le-am spus, nici gândurile rele pe care le-am ocrotit. Toate acestea intră și rămân în noi. De aceea oamenii sunt ceea ce au devenit. În fiecare clipă, omul e rezumatul lui însuși, al întregii lui vieți. De aceea la moarte ne ducem înaintea lui Dumnezeu cu ceea ce am agonisit toata viața .»
Cine este bârfitul și cine sunt bârfitorii?
E foarte interesantă această întrebare. Există un bârfitor “tip” și un bârfit “tip”. Bârfitul este în general o persoană care ne complexează, pe care suntem invidioși. Este în general o persoană care face ceva, care se implică în ceva, comentată de altele care nu fac nimic. Bârfitorii sunt cârcotașii, care stau pe margine, nu fac nimic, dar nici nu le convine că alții fac ceva, pentru că atunci lenea lor, inactivitatea lor, apare foarte evidentă. Dacă n-ar face nimeni nimic, conștiința lor ar fi liniștită, gândindu-se că nu se poate. Atunci când au în față proba că se poate, încep problemele interioare, care nu sunt prea ușor de suportat.
Care sunt urmările bârfei?
În afară de starea de gol post-cleveteală, pe care cu siguranță o cunoaștem cu toții, începe și o oarecare stare de neliniște: începem să ne îngrijorăm că ar putea să ajungă la urechile bârfitului cele ce am spus. Se întâmplă în general ca persoana pe care am bârfit-o să se poarte frumos cu noi, imediat după ce-am bârfit-o. Este mustrarea blândă a lui Dumnezeu care ne arată că am întinat un suflet de om care poate fi bun; personalitatea umană e foarte complexă, multi-fațetată; ceea ce ne apare ca evident la un moment dat, poate să fi avut explicații rezonabile, să fi fost ceva nespecific persoanei respective. Asta face și dovada lașității și a fățărniciei bârfitorului, pentru că nu are curajul să-și asume părerile sale, să le spună în față celui despre care vorbește. O face doar pe la spate, ca o mătușică cârcotașă…
O urmare din cele care «nu se văd», dar care sapă adânc relațiile dintre oameni, este îndepărtarea sufletească de cei pe care îi bârfim și care, de cele mai multe ori, sunt cei mai de aproape ai nostri : părinți, prieteni, soți etc. Este «rana vicleană» din Înțelepciunea lui Isus Sirah, care surpă din interior legătura dragostei.
Oamenii se întreabă de ce se răcesc relațiile, de ce se împuținează iubirea, de ce apar distanțe între ei. Nu caută explicații în sufletul lor, doar zic că « așa e viața », că nu se poate să fie altfel, că așa merg lucrurile. Nu vor deloc să meargă la esențe, să înțeleagă ce li se întâmplă, să priceapă legile sufletești și să le aplice.
Cum ne comportăm când se bârfește în prezența naostră?
De cele mai multe ori, trebuie să recunoaștem, ne face o deosebită plăcere când altcineva demarează bârfa. De ce? Pentru ca avem impresia că noi rămânem „curați” pentru ca n-am început-o noi. Dar simplul fapt că nu oprești persoana care bârfește, ba chiar în sinea ta te bucuri, e egal cu bârfirea propriu-zisă. Există, bineînțeles, și situația când într-adevăr ne simțim deranjați când cineva bârfește în prezența noastră. Dar și atunci, dacă nu spunem nimic bârfitorului, sau nu arătăm prin atitudinea noastră că nu suntem interesați – ca de exemplu, schimbând subiectul – suntem iarăși vinovați.
Să avem în minte faptul că bârfa nu este ceva neînsemnat, care poate fi trecut cu vederea, doar pentru că vedem în jurul nostru că toată lumea o practică. Ea e un indicator al unor păcate mai mari – judecarea aproapelui, bucuria când i se întâmplă ceva rău, invidia, răutatea, e semn că interiorul nostru nu e în regulă. Plăcerea pe care o simțim atunci când bârfim sau când se bârfește în prezența noastră, scoate la iveală că sufletul nostru are niște șubrezenii, deși în aparență „stăm bine”.
În rugăciunea de dimineață a arhimandritului Sofronie Saharov, se spune „… curățește-mă de greșalele mele cele ascunse și de toată nedreptatea tăinuită în mine”. Să luăm aminte la aceste cuvinte și să ne cercetăm mai atent, pentru că s-ar putea ca părerea relativ bună pe care ne străduim să ne-o menținem nouă înșine despre noi să nu fie deloc susținută de cele ce se petrec în interiorul nostru.
Elena Moroșan, Grupul QUO VADIS – Fundația „Sfinții Martiri Brâncoveni”
Contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro)