Puterea din trupul sfinților

Faptul menținerii osemintelor în stare de nedescompunere este o arvună a învierii și a calității distincte pe care o dobândesc aceste trupuri. Înțelegerea acestor probleme ne-o sugerează chiar Vechiul Testament, prin acea întâmplare minunată când trupul unui mort, fiind aruncat peste osemintele proorocului Elisei, își redobândește viața (II Regi 13, 21), dovadă că virtuțile sufletești ale dreptului au animat și natura sa umană în forma ei materială, transfigurând-o. În acest sens, Sfântul Chiril al Ierusalimului scrie: „… Elisei a înviat doi oameni, pe unul pe când trăia (IV Regi 4, 20-35), iar pe altul după moartea lui (IV Regi 13, 21). Pe când era viu a săvârșit învierea prin sufletul său. Dar ca să se arate că trebuie să fie cinstite sufletele drepților și ca să se creadă că există o putere în trupurile acestora, mortul, aruncat în mormântul lui Elisei, a înviat când s-a atins de trupul mort al profetului. Trupul mort al profetului a săvârșit ceea ce săvârșise și sufletul lui. Trupul cel mort, care zăcea în mormânt, a dat viață mortului și, deși a dat viață, a rămas totuși mort. Pentru ce? Pentru ca nu cumva să i se atribuie numai sufletului minunea, dacă ar fi înviat Elisei. Acest fapt dovedește că în trupul sfinților, chiar dacă în el nu mai este sufletul, se află o putere datorită faptului că sufletul lor drept a locuit atâția ani în trup și trupul a fost vreme îndelungată slujitor al sufletului“ (Sfântul Chiril al Ierusalimului, „Cateheze“, cateheza XVIII). Așadar, trăirea raportului personal cu Iisus Hristos într-o formă plenară reușește să prelungească starea de îndumnezeire atinsă de un astfel de viețuitor și asupra trupului său. După săvârșirea din viață, rămășițele pământești mențin puterea dumnezeiască din vremea când trupul lui era unit cu sufletul.
Este rânduit ca toți să meargă în mormânt, dar moaștele dovedesc neputrezirea, mai mult, sunt înhumate și, prin viziuni și arătări ale duhurilor drepților, sunt dezgropate, fac minuni, au un miros plăcut și își mențin firea.
Menținerea osemintelor sfinților în stare de incoruptibilitate este privită ca o arvună a nestricăciunii viitoare pe care o vor avea trupurile credincioșilor după înviere.
Sfântul Ambrozie al Milanului: „Sfintele moaște să le ducem într-o clădire vrednică de ele“
Prețuirea arătată sfintelor moaște de către Biserică demonstrează atenția cu care ele au fost cinstite. Astfel, deasupra mormintele care păstrau trupurile sfinților s-au zidit biserici încă de la început, mai mici și mai mari, până la mărețele catedrale contemporane. O altă parte dintre moaște a fost depusă în interiorul bisericilor, antrenând pelerinaje spre locurile unde se aflau, prilej cu care Biserica celebra serviciile liturgice, în timpul cărora se săvârșea Jertfa euharistică și se cântau imnuri. De aceea, s-a procedat și la transportarea moaștelor din loc în loc, pentru a se înlesni credincioșilor pioși posibilitatea de a le cinsti după cuviință. Atunci când se reușea să fie recuperate din mâinile persecutorilor, osemintele martirilor erau așezate la un loc cuviincios, unde creștinii se adunau să serbeze acolo ziua martiriului și unde, fără îndoială, săvârșeau Sfânta Liturghie.
Credincioșii Bisericii Ortodoxe de pretutindeni au adus dintotdeauna sfintelor moaște un cult sobru și plin de evlavie. Astfel, din „Martiriul Sfântului Policarp“ aflăm că „noi (creștinii de atunci – n.n.) am dobândit osemintele lui, mai cinstite decât pietrele prețioase și mai scumpe decât aurul, și le-am așezat la un loc cuviincios“ („Actele martirice“, XVIII, 2). Deci, moaștele mucenicilor au fost luate în ascuns de creștini, de cele mai multe ori de la locurile unde erau persecutați de împărații păgâni pentru credința lor și le-au păstrat cu devoțiune.
Între preoții și credincioșii care au îndurat moartea pentru Hristos în persecuția lui Dioclețian se numărau și preotul daco-roman Montanus și soția sa Maxima din cetatea Singidunum (azi Belgrad), locuită pe atunci de strămoșii noștri daco-romani. Pătimirea lor este descrisă în diferite „Martirologii“. Slujitorii demonilor au înecat în râul Sava pe Sfinții Montanus și Maxima. Valurile apelor traseră la maluri trupurile lor sfințite. „Întru ascuns, credincioșii le ridicară și le păstrară cu scumpătate, ca pe niște odoare de mult preț“ („Actele martirice“, Martiriul Sfântului Montanus, presviterul din Singidunum, un preot daco-roman). Într-una din epistolele sale, Sfântul Vasile cel Mare scrie despre modul în care trebuie primite sfintele moaște, atunci când sunt transportate dintr-un loc în altul: „… primiți-le cu atâta bucurie cu câtă vi le-au trimis paznicii lor. Nimeni să nu se îndoiască, nimeni să nu șovăiască; el e acel luptător nebiruit. Aceste oseminte le recunoaște Domnul, ele s-au luptat împreună cu sufletul fericitului. Ele și sufletul lui vor primi cununa la dreapta zi a răsplătirii lui“ („Epistole“, epist. 197, II). La rândul său, Sfântul Ambrozie al Milanului, într-una din scrisorile sale, amintește și el de rugăciunile ce se săvârșeau atunci când într-o localitate se primeau oseminte sfinte: „…să strângem, așadar, sfintele moaște și să le ducem într-o clădire vrednică de ele și toată ziua s-o prăznuim cu credincioasă supunere“ („Scrisori“, scrisoarea a XXII-a, 13).
Sfântul Nicolae Cabasila: „Moaștele sunt Biserica cea adevărată“
Sfinții mucenici slujesc alături de Hristos, prin Hristos. În ei sălășluiește puterea Lui. Așa cum cei 24 de bătrâni, după cum citim în descoperirea Sfântului Evanghelist Ioan, slujesc în jurul Mielului (Apocalipsa 5, 8), la fel slujesc toți sfinții în jurul Lui. De aceea, sub inspirația Duhului Sfânt, Biserica a rânduit ca sfintele moaște să fie zidite înăuntrul sfintei mese, sub altar (Apocalipsa 6, 9). Sfântul Nicolae Cabasila observă: „Nimic nu e mai înrudit cu lucrarea sfântă a Tainelor lui Hristos decât mucenicii, căci numai ei seamănă cu Hristos și la trup și la suflet și la felul morții și întru toate… Așa că, dacă Hristos într-adevăr Se poate vedea și pipăi undeva în lumea aceasta, în carne și oase, apoi aceasta se poate în sfintele moaște. (…) Aceste moaște sunt Biserica cea adevărată“ („Despre viața în Hristos“).
Ideea unei uniri tainice și a prezenței euharistice a Domnului în aleșii Săi are o însemnătate deosebită în cultul sfintelor moaște. Pe un vas de pământ ars, aflat în ruinele unei biserici vechi creștine, în care s-au păstrat osemintele unor martiri, sunt însemnate cuvintele: „În acest vas sfânt sunt adunate membrele lui Hristos“. Doar încă de pe când erau vii, Hristos era în măduva lor, iar după moartea lor, la fel, nu le părăsește osemintele, ci rămâne unit cu sufletele lor, așa cum unit și amestecat stă, acum, cu acest pumn de țărână neînsuflețită (Sfântul Nicolae Cabasila, op. cit.). Hristos rămâne prezent, și după moartea fizică a martirului, în sufletul și osemintele lui. „Dacă Hristos într-adevăr se poate vedea și pipăi undeva în lumea aceasta în carne și oase, apoi aceasta se poate în sfintele moaște“ (Ibidem).
Moaștele sunt un loc în care Hristos este prezent în har, într-un fel deosebit de apariția Lui în icoanele care-L reprezintă pe El. În moaște nu există chipul lui Hristos, ci Hristos este în mod minunat prezent în materia rămășițelor pământești ale sfinților. „La urma urmei, zice tot Sfântul Nicolae Cabasila, aceste moaște sunt Biserica cea adevărată și altarul cel adevărat, zidirea nu-i decât o imitare“ (Ibidem).
(Pr. Liviu Petcu, sursa: Ziarul Lumina)