Puterea de a ierta

„Fiți buni între voi și milostivi, iertând unul altuia, precum și Dumnezeu v-a iertat vouă în Hristos” (Efeseni 4, 31-32)
Atunci când era răstignit pe cruce, vărsându-Și sângele „spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 28) omenirii, Hristos I-a spus Tatălui ceresc: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 34), prin aceasta arătând exemplul suprem al iertării. După Învierea Sa, Hristos a poruncit apostolilor „să se propovăduiască în numele Său pocăința spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim” (Luca 24, 47), căci unde este „iertarea acestora, nu mai este jertfă pentru păcate” (Evrei 10, 18). Morala creștină arată că una dintre faptele milei sufletești este aceea de a ierta pe cei care ne-au greșit, după cum stă scris în Sfânta Scriptură: „Că de veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc. Iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei 6, 14-15).
Iertarea este un act al voinței omului, ține de alegerea lui, ea este un ideal creștin care izvorăște din cele trei virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea, fiind legată și de alte virtuți ca: bunătatea, răbdarea, înțelepciunea, blândețea, fără de care omul nu ar avea puterea de a ierta.
Oamenii care au greșit față de cineva așteaptă iertarea atât de la Dumnezeu, cât și de la acea persoană, dar unul dintre păcatele împotriva Duhului Sfânt este încrederea prea mare în bunătatea lui Dumnezeu, căci unii oameni păcătuiesc voit, crezând că oricât de mult ar greși ei, Dumnezeu îi va ierta, de aceea ei nu se mai îndreaptă pe calea cea bună. „Domnul este îndelung-răbdător, mult-îndurat și adevărat, iertând fărădelegile, greșelile și păcatele și nelăsând nepedepsit” (Numerii 14, 18), iar oamenii nu trebuie să mai facă greșeli, ci să se pocăiască pentru păcatele lor, cum au făcut cei din cetatea Ninive, care „au crezut în Dumnezeu, au ținut post și s-au îmbrăcat cu sac” (Iona 3, 5) și au fost iertați.
A ierta înseamnă să-L lăsăm pe Dumnezeu să facă dreptate, nu să ne răzbunăm pe cei care ne-au greșit, căci „a Mea este răzbunarea” (Deuteronom 32, 35), spune Domnul.
Iertarea deplină este eliberatoare, alungă amărăciunea, aducând pacea și bucuria în suflet. Să-i iertăm pe alții nu doar cu vorbele, ci din suflet, chiar dacă ei și-au cerut sau nu iertare față de noi. În rugăciunea „Tatăl nostru”, spunem: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Matei 6, 12), deci răspunsul la cererea noastră de a fi iertați este condiționat de iertarea pe care o acordăm și noi celor care ne greșesc. Însă cel iertat trebuie să știe să aprecieze gestul iertării și să nu mai greșească.
În Vechiul Testament, legea talionului prevedea „să plătească suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” (Ieșirea 21, 23-24), iar „cu răul pe care îl va face cineva aproapelui său, cu acela trebuie să i se plătească (Deuteronom 19, 21). În Noul Testament, Hristos spune „cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt” (Matei 5, 39), deci credincioșii adevărați iartă nedreptățile suferite și se roagă pentru cei care au greșit față de ei.
Creștinul care cunoaște învățăturile biblice găsește în el puterea de a-l ierta pe aproapele său „de șaptezeci de ori câte șapte” (Matei 18, 22), din iubire pentru Dumnezeu și oameni, în nădejdea mântuirii.
(Sursa: Ziarul Lumina)