Chapeau
Cu vocea sa, de actor al tuturor rolurilor, izvorâtă de sub mustăcioiul parfumat dulceag la capete, cu premiul Nobel ieșindu-i neglijent din buzunar, descheiat puțin la curea și sugând muștiucul unui trabuc primit de la prietenul lui de-o viață Fidel Castro, Gabriel Garcia Marquez nu-i decât un fustangiu lipsit de scrupule, care-și hipnotizează prada, pentru a o atrage și-a o tăvăli prin așternutul său de hârtie.
Marquez este un personagiu la fel de periculos ca alt columbian interlop, Pablo Escobar, fost gestionar de nădejde al crimei organizate sprijinite pe droguri.
Casetă info
Ultimele ediții ale Unui veac de singurătate au apărut sub egida „RAO”, în traducerea lui Mihnea Gheorghiu. Varianta din anul 2005 numără 480 de pagini și costă 39.00 RON.
Traficant de droguri, laureat al premiului Nobel (I)
Înarmat cu romanul său periculos, Marquez comite o grămadă de infracțiuni, pentru care ar merita un veac de singurătate în pușcărie. Mai întâi, își ademenește cititorul, după care – profitând de credulitatea lui – îl leagă la ochi și-l transportă într-un sat împâclit numit Macondo, situat pe coclaurii sud-americani. Fără vreun scrupul, răufăcătorul Gabriel Garcia Marquez – cunoscut în lumea interlopă sub poreclele Gaby, Găboiul și mai rar Găbiță – își sechestrează apoi victima, silindu-o să trăiască sub același acoperiș cu o familie dubioasă numită Buendia, pe al cărei blazon se citește parteneriatul morbid al promiscuității și carierismului. De-acum încolo, pentru victimă începe un prizonierat nu lipsit de savoare, întins pe lungimea unui veac și a câtorva sute de pagini.
Dar, fără îndoială, cea mai gravă acuzație ce i se poate aduce columbianului Marquez – membru de vază al cartelului criminal de la Medellίn – este traficul de stupefiante. Fiecare capitol al cărții sale are efectul halucinogen al unei remorci de hașiș. Foarte repede, cititorul intră în transă, cu discernământul prostit de forța pustiitoare a drogului, administrat la pagină, pe cale oculară. E-un soi de narcotic special, care nu se trage pe nară, ci pe ochi, prin lectură.
Astfel, bietul drogat se confruntă cu viziuni fantasmagorice, cum ar fi insomnia colectivă a populației din Macondo, insomnie asociată cu o amnezie la fel de totală. Nimeni nu mai doarme în sat, iar rostul lucrurilor începe să fie dat uitării. Ca să mai știi la ce folosește de pildă vaca, e musai să scrii pe pielea ei, cu o pensulă: „Iată vaca, trebuie mulsă în fiecare dimineață ca să dea lapte, acesta trebuie fiert și amestecat cu cafea pentru a se obține cafea cu lapte.” Tot astfel, drogatul cititor îi vede pe țigani – adevărați „crainici ai progresului” – sosind în sat cu „găina care ouă o sută de ouă în ritmul tamburinei”, cu „aparatul pentru uitarea amintirilor rele”, cu „plasturele care te ajută să-ți omori timpul” și cu „omul prefăcut în viperă din pricină că nu ascultase de părinți”.
Satul Macondo – întemeiat cândva de primul Buendia – devine, pentru ochii cititori, un fel de sanctuar al libertinajului, asemeni festivalului de la Woodstock, cu diferența că locul muzicii rock este luat de complicatele fierturi narcotice de cuvinte. Macondo este personajul principal al cărții. Macondo își parcurge normal vârstele, ca o ființă vie. Macondo se naște, înființat de 21 de pionieri, Macondo se emancipează, Macondo se îmbolnăvește, Macondo prinde aripi. Fiecare locuitor de aici are un destin aparte, începând cu Remedios, „cea mai frumoasă făptură văzută vreodată la Macondo”, prea faină pentru a încăpea în mâinile unui mârlete oarecare, de care abundă America Latină. De aceea, într-o zi, absolut firesc, Remedios „începe să se înalțe în văzduh”, înaripată de cearșafurile ce urmau întinse la uscat. Și văzduhul o înghite, așa cum e „înconjurată de bătăile de aripi uluitoare ale pânzelor”.
Dar nu e numai asta: cetățenii cu buletin de Macondo împlinesc dezinvolt vârste futuriste gen 145 de ani, sau sunt rezolvați de beteșuguri prin intervenția unor „chirurgi telepatici”, aflați la celălalt capăt al lumii. Chiar și pentru cei dedați unei oribilități cum este incestul, vrăjitul Macondo are pregătită o surpriză, copiii rezultați prin naștere purtând o defăimătoare codiță de purcel. Dar în familia Buendia nimeni nu se împiedică de asemenea fleacuri. Copiii sunt copii și trebuie iubiți fără discriminare, indiferent dacă poartă codiță de purcel ori cornuleț de rinoceraș. În familia Buendia, e un asemenea desfrâu, un așa banchet reproductiv, că nu mai știi care cu care se combină în dormitor: nepotul cu mătușa, ori fratele cu sora. Iar fiecare legătură se lasă cu un nou născut, făcând să-ți revină din amintiri sloganul sinistru, care circula subteran pe vremea lui Ceaușescu: „Nici o ovulație, fără fecundație!”
