Proverbele lui Solomon în cultura populară românească

1. Temeiuri biblice ale culturii populare românești
Cultura unui popor este întotdeauna tributară, în sens benefic, elementelor fundamentale care îi marchează devenirea istorică și de aceea expresia „Omul este ceea ce mănâncă” poate fi extrapolată și asupra culturii populare, cu întreaga diversitate a formelor ei de exprimare.
Creștin prin origine și ființa, căci nu se poate vorbi de o perioadă istorică în care să nu fi fost creștin și nici despre o dată fixă a încreștinării, ca la popoarele vecine, neamul românesc și-a plămădit ființa cu aluatul cuvântului Sf. Evanghelii, în dragoste de dreptate, fraternitate, viețuire pașnică, smerenie și frică de Dumnezeu.
Idealul uman promovat de învățătura creștină se regăsește în structurile de profunzime ale idealului uman cultivat de cultura noastră populară. Noțiunea de omenie cuprinde în sine o sinteză a virtuților prin care persoana umană dobândește echilibrul interior, orientată spre veșnicie, după modelul ceresc ce s-a numit pe Sine însuși Fiul Omului, și intra în armonie cu semenii. „Omenia românească are multe sensuri; ea e prezenta în mod difuz într-o mulțime de însușiri ale poporului român. E un nume general pentru toate relațiile cinstite, atente, sincere, înțelegătoare, lipsite de gânduri de înșelare a semenilor. A fi om de omenie înseamnă a fi om adevărat, a fi realizat adevăratele calități de om. Omenia înseamnă frână în calea tuturor pornirilor care coboară pe cineva de la treapta de om. […] Om de omenie nu-i o însușire posibil de practicat în izolare, ci e o relație cu ceilalți, e relația normală a omului cu semenii săi. Omul nu e om decât în relația normală cu semenii săi”.
„Ceea ce vreți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi lor”
Cartea fundamentală a creștinismului, Sf. Scriptură a pătruns prin cultul divin și propovăduirea Bisericii în cele mai intime straturi ale culturii populare. De aceea nu e de mirare că anumite cugetări sau sentințe morale biblice au fost asimilate de înțelepciunea poporului care și le-a împropriat ca pe niște bunuri ale sale. În preluarea de valori, poporul este cel mai exigent cenzor deși, paradoxal, pare locul cel mai comun de receptare a influențelor de orice natură.
Apropiindu-ne de tezaurul maximelor și proverbelor românești, adunate și publicate în culegeri de marii iubitori de folclor în ultimele două veacuri este limpede că pe lângă experiența milenară, proprie popoarelor cu o istorie îndelungată, Biblia și învățătura creștină, în general, sunt puternice izvoare de inspirație. Iată câteva exemple dintr-o carte de proverbe românești, care nu mai au nevoie de comentarii în privința originii: „Mai bine bârna din ochiul tău să o scoți, decât gunoiul din ochiul fratelui tău”; „Ceea ce vreți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi lor”; „Cel ce suferă pe nedreptate se întărește”; „Iuda pentru treizeci de arginți a vândut pe Hristos”; „Nu arunca mărgăritarul înaintea porcilor”; „Cine dă săracilor împrumută pe Dumnezeu”; „Gol ai venit, gol te duci, cu tine d-aici nimic nu duci”, „Un câine viu face mai mult decât un leu mort”.
2. De la proverbele biblice la proverbele românești Identificarea și analiza nuanțată a corelațiilor dintre textul Sf. Scripturi și cultura populară românească constituie un proces complex și, de aceea, ne oprim aici doar asupra unui model care credem că poate fi considerat paradigmatic: receptarea și valorificarea existențială, practică, în înțelepciunea proverbelor românești a învățăturii religios-morale cuprinse în cartea Proverbelor lui Solomon.
Deși noțiunea de proverb nu poate caracteriza integral, ambii termeni ai comparației – proverb sau pildă biblică și proverb ca formulare gnomică a înțelepciunii populare – considerăm totuși că destinația comună, evident didactică, tendința de esențializare care poate numai în poezia extrem orientală mai este căutată cu atâta asiduitate, utilizarea unor procedee stilistice apropiate în formulare, folosirea preponderentă a paralelismului (sinonimic, antitetic, sintetic, parabolic) ne îndreptățesc la studierea influențelor scripturistice în cultura noastră populară exprimată prin conținuturile paremiologice.
Pe de o parte, avem cartea revelată a Vechiului Testament, „colecție a colecțiilor” de sfaturi pentru dobândirea înțelepciunii în viața, monumentală componentă a poeziei didactice ebraice, culme a literaturii sapiențiale din întreaga lume veche. Dacă Psalmii reprezintă punctul cel mai înalt atins de poezia ebraică, același lucru se poate afirma despre Proverbele (Pildele) lui Solomon pentru literatura didactică.
„Într-un stil bogat în imagini și comparații, viu în expresii și adânc în psihologia vieții zugrăvite, plin de culegeri sublime și variate, Solomon expune în această carte doctrina religioasă, dar mai ales social-morală a lui Israel. Plecând în comparațiile sale de la lucruri și fapte naturale și cunoscute pe care le îmbracă în forma poetică a paralelismului stihurilor ebraice, autorul a dat naștere acelui stil concis dar sentențios, figurat și parabolic, care imprimă operei sale un colorit cu totul particular”.
De cealaltă parte, avem proverbele românești, care spre deosebire de celelalte genuri ale literaturii populare ca: poveștile, cântecele, doinele, bocetele, baladele, descântecele, orațiile de nuntă s.a. care au avut o viață oarecum autonomă, fiind rostite la diferite ocazii, genul paremiologic a făcut corp comun cu ființa graiului popular, componentele sale fiind revărsate în masa vocabularului. „Proverb este o expresie înțeleaptă, filosofică sau didactică, care merge din om în om. Se propagă mai ales prin viu graiu și este anonim. Nu este vorba cutăruia sau a cutăruia, al cărui nume se pomenește, a cutărui înțelept sau a cutărui filosof ci într’adevăr, cum și scrie Pann: „Vorba ăluia”, oricine ar fi el; indiferent de unde se naște și de unde vine, care este obârșia, cum s-a dezvoltat în cursul vremurilor; când ajunge proverb, toate acestea sunt de mult șterse. Singurul semn caracteristic este nuanța populară, căci proverbul reprezintă mentalitatea, modul de a vedea și de a înțelege al poporului la care se găsește și unde se întrebuințează”. Varietatea și complexitatea tematicii proverbelor asigură acestui gen literar străvechi o extraordinară productivitate. Iuliu Zanne a adunat într-o monumentală colecție 20.940 de proverbe. Făcând o clasificare a temelor, se constată că „lăsând la o parte zicătorile și alte specii, se estimează cca. 4.000 tipuri de proverbe cu o tematică ce îmbrățișează viața omului cu toate aspectele și contingentele ei”.
3. Moralitatea – tema fundamentală a proverbelor
În conținutul variat al creațiilor populare o preocupare fundamentală este moralitatea. Omul moral apare, în concepția poporului, ca împlinire a destinului individual, premisă a armoniei sociale. „Credincioșii au o morală simplă, pozitivă, o cumințenie înnăscută, o cumsecădenie deasupra oricărui reproș, o omenie recunoscută. Virtuțile sunt practicate din convingere, păcatele sunt excepții condamnabile. O întreagă literatură folclorică scoate în evidență virtuțile și condamnă corosiv patimile în expresii lapidare și memorabile, adeseori gnomice. Fără teoretizare, selecția lor devine o morală de rând, succintă și eficace”.
Înțelepciunea populară surprinde valoarea de neprețuit a virtuții și cheamă pe om să o pună în practică deoarece i se potrivește ființial. Planul etic se sincronizează cu cel estetic: virtutea e împărtășire din frumusețe, lumină, bucurie, păcatul este întruchipare a urâtului. Frumusețea virtuții armonizează temeliile axiologice ale existenței: adevăr, bine, frumos într-o sinteză ce luminează întreaga viață. Mergând pe calea binelui, omul cinstește pe Dumnezeu și evlavia devine „lucrătoare prin iubire” față de semeni.
Pedagogia proverbelor utilizează mijloace variate, de la mireasma înțelepciunii bătrânești până la ghimpele usturător al ironiei, însă scopul final este unul singur: înnobilarea omului prin moralitate. După exprimarea sugestivă a lui Moses Gaster: „Proverbele sunt pentru relațiunile morale ale omenirii întocmai ca moneda pentru relațiunile sociale”.
Punând alături preceptele solomonice și formulările apoftegmatice ale poporului vom constată numeroase asemănări. Fără a ignora deosebirile, vom sesiza în cele ce urmează interferențele, deoarece ni se par interesante și folositoare. În analiza virtuților și a păcatelor ne vom călăuzi de modul cum împarte Morala creștină datoriile oamenilor: mai întâi cele față de Dumnezeu, apoi cele față de sine și față de aproapele.
(Pr. Nicolae Dascălu)