Pronie și judecată

În aceste vremuri în care Dumnezeu a rânduit să viețuim, odată cu dezvoltarea mijloacelor de informare în masă, vedem cum oameni aflați la distanțe geografice și culturale considerabile se pot informa reciproc, pot comunica în spațiul virtual, ba chiar își pot exprima părerea cu privire la înțelesul mai mult sau mai puțin vizibil al unor evenimente la care nu sunt martori oculari, ci doar au primit vești despre ele prin mijloacele mai sus amintite. Acest spațiu al mass-mediei este unul extrem de dinamic și într-o permanentă transformare. Astfel, se poate observa că societatea a trecut cu repeziciune peste epoca informației pure și pășește acum, cu îndrăzneală eroică s-ar putea spune, spre o eră dominată de ermineutică, în care principala activitate a unui segment important de oameni, mai cu seamă dintre cei conectați la mediul virtual, este erminia realității văzute. Asistăm, așadar, azi, în timpul domniei supertehnologizării, la o febrilă dorință nu doar de a ști, ci mai cu seamă de a interpreta evenimentele, de la cele regionale și până la întâmplările cu impact universal. Însă, într-un plan mai adânc, această dorință de a emite cu orice preț o judecată personală asupra faptului care se întâmplă sau care tocmai s-a produs, îl face pe om să piardă înțelesul duhovnicesc al desfășurării istoriei, cuprins în ceea ce Biserica a numit dintotdeauna Pronia dumnezeiască. Pentru aceasta, fără recursul la credința în purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de lume, fără un sens veșnic al acestei lumi, totul se năruie și se risipește, iar în locul armoniei se instaurează disperarea și nihilismul. Astăzi, precum în orice vreme din istoria lumii, contemplarea evenimentelor fenomenale despărțite de Pronie și judecate în sine poate deține suficientă forță în stare să tulbure și să dezorienteze sufletul atașat de aparențe. De aceea, sfatul dat oarecând de Sfântul Ioan Hrisostom Olimpiadei este la fel de valabil atunci, ca și acum: „Nimic din cele ce se întâmplă în viața ta să nu te tulbure! Încetează de a ruga pe cutare sau pe cutare, lasă umbrele să treacă – doar umbră este ajutorul omenesc! – și roagă-L necontenit pe Iisus, Căruia-I slujești, să facă numai un semn, și toate se vor limpezi într-o clipă“ (Scrisoarea a VII-a către Olimpiada).
E drept că istoria omenirii nu a fost nicicând un marș triumfal. Totdeauna istoria s-a urzit din vremuri de pace și din conflicte ce s-au succedat de-a lungul generațiilor, în care s-au manifestat deopotrivă atât libertatea omenească, cât și Pronia dumnezeiască, potrivit unei rațiuni mai presus de puterile limitate ale minții omenești. Din această pricină există uneori momente de mare tensiune în viața lumii, când nimic din ceea ce se întâmplă în curgerea văzută a evenimentelor nu mai poate lăsa să se întrezărească vreo noimă. Iar când plugul ispitelor răscolește întreaga lume și credința multora este pusă la grea încercare, omul se întreabă, pe bună dreptate, de ce nu intervine Dumnezeu? De ce nu-Și izbăvește făptura? Tot așa se întreba și Olimpiada, uimită și neputincioasă în fața furtunii cumplite care lovise Biserica și toată lumea, prin nedreapta alungare de pe scaunul patriarhal a Sfântului Ioan. Iar marele dascăl îi răspunde, cu privirea ațintită spre cele nevăzute, că: „Dumnezeu nu potolește răul de la început, nici îndată ce s-a ivit – așa e obiceiul Lui -, ci când a crescut, când a ajuns la capăt, când deznădejdea i-a cuprins pe cei mai mulți, atunci face minunea, arătându-Și și propria-I putere, și deprinzând cu răbdarea pe cei ce au îndurat răul“ (Scrisoarea a VII-a).
Nu de puține ori istoria se repetă. Nimic nou sub soare, cum ar spune înțeleptul Solomon. De aceea, pilda credinței Sfântului Ioan Hrisostom în Pronia dumnezeiască cea dătătoare de sens este înviorătoare pentru orice creștin, știind bine că și marele ierarh a trăit vremuri de mare strâmtorare. Cu toate acestea, un ocean de necazuri de s-ar fi pornit asupra lui și războiul întregii lumi, nu l-ar fi înfricoșat și nu ar fi judecat pe cineva. Alta era teama lui, despre care nu înceta să spună și să scrie: „Numai un singur lucru este înfricoșător, numai de o singură tulburare să ne temem: de păcat“ (Scrisoarea a VII-a). Pentru că doar păcatul ne poate lega de cele văzute, care sunt trecătoare, ducându-ne spre neagra deznădejde și poate deforma într-atât înțelegerea celor nevăzute, încât să pierdem sensul adânc al vieții, care este veșnic întru Împărăția lui Hristos, ce nu-i din lumea aceasta.
(Nicușor Deciu)