Cu gândul la timpul neiertător, care de multe ori nu mai are răbdare, profesorul Iohannes Laub și-a adunat amintirile legate de familie și de viața personală, fie că au fost dureroase, fie că au fost deosebit de frumoase, și le-a așternut pe hârtie. Așa a ieșit, recent, de sub tipar, sub îngrijirea scriitorului Ioan Filipciuc, cartea intitulată „Pribeag în țara nimănui”. De bună seamă că cititorul se va întreba, la prima vedere, cine este autorul acestui volum? Nimeni altul decât fostul profesor titular, cu gradul didactic I, timp de 18 ani (finanțe-contabilitate), la Liceul Economic Suceava. Asta după ce a refuzat postul de asistent universitar, întrucât fusese, în timpul celor 5 ani de studii universitare, un student cu rezultate deosebite la învățătură. Fire foarte sociabilă, amabil și cu sufletul deschis, profesorul Laub s-a făcut cunoscut multor suceveni și ca sportiv de performanță, fiind jucător și chiar antrenor de volei, cu acte în regulă. Vă mai amintiți de Voința Suceava? Expert-contabil de excepție, ghid turistic la ONT pentru limbile germană și rusă, om cu foarte mulți prieteni, Iohannes Laub a decis, la a treia ieșire din țară, să rămână în Germania Federală, pe meleagurile străbunicilor săi, șvabi stabiliți la un moment dat, după colonizarea iozefină, în Banatul românesc. Era în august 1986. Viza i-a fost dată, pentru el și soția sa, Viorica, după multe încercări pe la diverse ambasade, cu condiția să lase copiii acasă, ca un fel de garanție că se vor întoarce în patria socialistă. Așa cum mărturisește autorul cărții,„după o despărțire ce ne-a rupt inima, am lăsat copiii, părinții, rudele și prietenii și cu Oltcitul am luat direcția Germania”. Cunoscându-l pe domnul profesor Laub și citindu-i cu mare atenție cartea, mi-am dat seama că la plecare spre Occident dânsul și-a mai lăsat în România, mai ales în Suceava copilăriei sale, o parte din inimă. Poate și de aceea, ajuns la vârsta argintului la tâmple, a ținut să-și depene amintirile legate de viața sa, uneori deosebit de zbuciumată, într-un volum ce merită lecturat și în care găsim foarte multe lucruri interesante despre Suceava de altădată.
„Nu sunt nici scriitor, nici istoric și nici om de știință. Sunt doar un povestitor care încearcă să așterne pe hârtie câteva din amintirile familiei”, spune, din capul locului, autorul celor peste 230 de pagini de povestiri, derulate cu nerv scriitoricesc și multă sinceritate. În multe momente, narațiunea sa creează emoții și te invită la lectură. Scrisă cu har și acuratețe, pe înțelesul larg al publicului cititor, cartea „Pribeag în țara nimănui” poate fi tratată și ca o lecție de istorie pentru generația mai tânără. Iohannes Laub își povestește viața cu multe momente cutremurătoare, de neînchipuit. De altfel, autorul a ținut să menționeze, referitor la carte, că„amintirile sunt ale unui șvab, care nu este șvab, ale uni german care nu este german, ale unui polonez care nu este polonez, ale unui rus care nu este rus, ale unui bucovinean care nu mai este bucovinean! Un pribeag în țara nimănui.” Mama sa, de origine bucovineană, trăită sub educație austro-ungară, a devenit peste noapte rusoaică, prin cedarea unei părți a Bucovinei URSS-ului. Tata, de origine șvabă, cu rădăcini în Ulm, dar născut în Moravița, a locuit un timp în Jadova – Storojineț (nu departe de Cernăuți), după care s-a mutat la Settin, pe malul râului Oder, unde a văzut lumina zilei, în octombrie 1943, și autorul cărții. Localitatea a devenit mai târziu teritoriu polonez, astăzi orașul Szczecin. După război, când s-a repatriat în Germania, sperând într-o viță mai liniștită, familia Iohannes Laub a fost capturată de ruși și îmbarcată, precum animalele, într-un tren de marfă ce avea destinația Siberia. La Oradea, s-a întâmplat o minune. Dând dovadă de un curaj de neînchipuit, deși epuizată, înfometată și disperată de ceea ce vedea în jur, familia a reușit să fugă, odată cu lăsarea serii. A fost prinsă, moment în care mama, o femeie deosebit de vrednică și curajoasă, s-a aruncat în genunchi în fața comandantului rus, un tânăr beat criță. Vorbindu-i în limba rusă, aceasta i-a implorat îndurare. Și, mai din milă, mai din dorința de a-și bate joc de niște oameni nevinovați, comandantul i-a oferit o șansă: să urce într-o drezină aflată pe o linie apropiată și să dispară din fața lui. Gândea, probabil, că, la scurt timp, un tren aflat în mers îi va face fărâmi. N-a fost așa. Norocul acestei familii a decis între libertate și moarte. Drezina respectivă i-a îndepărtat de pericol, reușind să rămână în România. În 1950, la 13 decembrie, Iohannes Laub obținea cetățenia română…
Copilăria, anii de școală primară la „Ștefan”, apoi cei de liceu la Nr. 2 (mai târziu, „Petru Rareș”), unde profesoarele Țintilă, Alexandru, Maceoapă, Almazova sau Obnadă erau pâinea lui Dumnezeu, în contrast cu Schleier sau Marcean, de care elevii aveau o frică indescriptibilă, sunt doar câteva aspecte pe care profesorul Laub le-a abordat cu mult patos. Din descrierile sale, cititorul interesat poate vedea, cu ochii minții, Suceava de altădată, cu ruinele Curții Domnești, cu locul unde se scăldau copiii, numit La Călău, cu străzile Karl Marx sau I.V. Stalin, cu dascălii severi din școală, unde bătaia era… ruptă din rai. Armata chinuitoare, de 4 ani, la marină, pe care a început-o la 18 ani, a constituit pentru autor o parte distinctă a vieții, pe care o tratează într-un mod aparte, ce-l ține pe cititor cu sufletul la gură. Și asta pentru că acea perioadă a fost considerată una de dezumanizare și disperare. Au urmat anii studenției, destul de frumoși, după cum reiese din carte, perioada de glorie sportivă în volei și hochei, anii de familist, cu doi copii reușiți și, după cum am mai afirmat, toamna anului 1986, când, sperând să ajungă într-un colț de rai, în baștina strămoșilor săi, a rămas în Germania. Din nefericire, socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Pentru început, viața la care se aștepta să fie numai în roz a devenit un chin. „Nu pot să uit figura pe care a făcut-o funcționarul din lagărul din Nurnberg, care, la întrebarea ce meserie aveți, am răspuns amândoi, eu și Viorica, profesori. Reacția lui a fost: cu așa calificare nu aveți șanse să vă încadrați la noi”. Aceasta a fost, după cum scrie autorul, doar una dintre primirile în… patria natală. Au urmat și altele, demne de un film documentar cu titlul „Viața în capitalism”. Dar, sunt convins că profesorul Iohannes Laub, a cărui viață a fost caracterizată prin corectitudine, conștiinciozitate și respect, a trăit și trăiește încă multe momente de fericire. Acolo, la Ulm, în Germania, are o casă proprietate personală, are o familie frumoasă și a reușit, ce-i drept, nu cu puține eforturi, să se integreze în rândul intelectualilor nemți, cărora, nu de puține ori, le-a dat o lecție de viață. În speranța că în relațiile cu oamenii trebuie să primeze adevărul, domnul Laub a văzut, pe bună dreptate, în istoria sa și a familiei ce o reprezintă, ceva unic și deosebit, ce trebuie transmis mai departe și altor generații. Spre lauda sa, a făcut acest lucru cu pricepere scriitoricească în cartea „Pribeag în țara nimănui”, care, din păcate, a fost editată într-un tiraj foarte mic. Dar, pentru cei interesați se mai găsesc încă o serie de exemplare.
Iohannes Laub:„Amintirile sunt ale unui șvab, care nu este șvab, ale uni german care nu este german, ale unui polonez care nu este polonez, ale unui rus care nu este rus, ale unui bucovinean care nu mai este bucovinean! Un pribeag în țara nimănui.”
Mircea SFICHI
