Prin porunca a noua, „Dumnezeu vrea să protejeze sămânța adevărului“

Preacuvioase părinte, care era contextul în care a dat Dumnezeu această poruncă?
Toate poruncile Vechiului Legământ sunt date în contextul puterii de înțelegere a poporului iudeu din acel timp. Mântuitorul reia porunci pe care le-a primit Moise pe Muntele Sinai atunci când spune: Ați auzit că s-a zis(….), dar eu zic (…). De exemplu: Ați auzit că s-a zis să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău, dar eu zic vouă: iubiți pe vrăjmașii voștri și binecuvântați pe cei ce vă blesteamă. Mântuitorul n-a venit să strice legea, ci s-o plinească. Iată adevărata dimensiune a legii, pe care nu puteau s-o primească iudeii de atunci. Mântuitorul venind, crește porunca la adevărata ei dimensiune, pe care nu putea s-o cuprindă atunci poporul. De aici înțelegem cum a lucrat Dumnezeu în istorie.
Mărturia strâmbă era atunci chip de judecată, care însemna viața sau moartea. Pe baza mărturiei a doi martori, dacă aceștia erau mincinoși, cineva putea fi omorât. Putem vedea deci această poruncă ca pe un acoperământ prin care Dumnezeu vrea să protejeze sămânța adevărului.
Orice răutate îndreptată împotriva aproapelui este scuipare pe obrazul lui Hristos
Ce înseamnă să nu mărturisești strâmb? Se referă aceasta la mărturia depusă la tribunal de un martor?
Da, în primul rând la aceasta se referă, aceasta este culmea gravității ei. De pildă, când sunt chemat la tribunal, creștin fiind, să apăr un chip al dreptății: am fost martor la un accident în urma căruia cineva e asuprit pe nedrept, iar eu aduc mărturie pozitivă prin care îl apăr pe aproapele meu, prin adevărul pe care îl mărturisesc despre el; invers, fără frică de Dumnezeu pun chip al minciunii și împovărez pe nedrept pe cineva – lucru de neiertat.
Ce învață această poruncă? Ce interzice, de fapt?
O mărturie mincinoasă pe care o facem deseori, neținând seama de urmările ei, este atunci când nedreptățim pe aproapele prin clevetire, cu vorbe prin care umbrim valoarea și demnitatea lui. Îl văd pe vecinul meu beat, dar poate fi un accident. În momentul în care eu duc acest lucru mai departe, chiar dacă nu este o mărturie mincinoasă, este mincinos cuvântul meu, pentru că-l reduc pe acest om la această patimă, ca și cum acest om nu ar mai avea nimic bun, decât beția pe care o poartă cu el. Chiar și acele comentarii, gratuite, pe care le facem, la fel de fel de situații, prin mizeria și răutatea pe care le punem în ele, sunt vinovate și responsabile. Trebuie să învățăm că toate acestea alterează relația noastră cu Dumnezeu. Dacă noi, mulți, alegem să trăim fără responsabilitatea de creștin, lumea întreagă se păgubește. Dacă eu mint cu nerușinare, dacă nu fac ceea ce afirm în rugăciune – „Facă-se voia Ta, Doamne“, lumea întreagă este mai sărăcită… Iar eu, creștinul, sunt responsabil de aceasta. Voi trăi din ce în ce mai lipsit de vlagă, de putere.
Mai are valoare și obligativitate porunca a IX-a pentru noi, cei de astăzi?
Sigur că da. Porunca a IX-a are aceeași putere de lege și astăzi; ea mă apără de toată minciuna care insidios vine în sufletul meu când eludez această poruncă, când îmi justific o mistificare a ei, când îmi permit să mint în privința aproapelui fără frică de Dumnezeu.
Dacă încercăm să împlinim chipul adânc al poruncilor – bunăoară iubirea de vrăjmași -, dar slăbănogim în lucruri dintr-acestea mici, nedreptățind pe cineva prin bârfă, până când aceasta nu o voi îndrepta prin pocăință adevărată, prin spovedanie curată, prin iertare de la cel pe care l-am nedreptățit, până atunci eu sunt urât înaintea lui Dumnezeu – după cum este cuvântul psalmistului: ucigașul și vicleanul, urâciune înaintea lui Dumnezeu, iar alte traduceri spun: pe ucigaș și pe viclean îl urăște Domnul.
Așadar, poruncile nu numai că sunt imperative și în zilele noastre, ci ele sunt, ca să zic așa, eliminatorii.
Putem numi mărturia strâmbă „minciună“?
Sigur că mărturia strâmbă este în primul rând minciuna. Dar rădăcinile sunt mult mai adânci. Orice ură împotriva aproapelui este o ucidere, după cuvântul Domnului, și poartă în ea sămânța despărțirii de Dumnezeu, pe care Cain a cultivat-o în sufletul său. Orice ură aduce puterea celui rău, puterea dezbinătorului, a celui ucigaș de oameni. Orice răutate îndreptată împotriva aproapelui meu este săgeată și scuipare pe obrazul lui Hristos.
Care sunt chipurile minciunii?
Sunt multe chipurile minciunii, putem vorbi chiar de o ierarhie, în vârful căreia este minciuna fără frică de Dumnezeu, care-l ucide pe aproapele meu. O minciună săvârșesc și atunci când copiez la un examen, nedreptățind pe colegii mei. Apoi, una este situația când șeful meu îmi cere socoteală că nu am fost la serviciu, și eu spun repede o minciună, că am fost la mama mea la Pașcani, că s-a îmbolnăvit, și alta când îmi sună telefonul și, întrebat încotro mă îndrept, spun – pentru că sunt la volan și ca să nu mai dau alte explicații, care, de altfel, ar fi de prisos – că spre Pașcani, deși poate merg în altă direcție. Contează dacă există acea viclenie lăuntrică, interesată, purtătoare de ură, care vine din lașitate și din lipsa fricii de Dumnezeu.
Trebuie să spună creștinul întotdeauna ce știe? În acest caz nu ar intra în contradicție cu datoria discreției la care este chemat?
Categoric, sunt lucruri de taină, chiar în Înțelepciunea lui Solomon stă scris că cele de taină ale împăratului se cuvine să le ascund. Și aici aș adăuga că nu numai cele ale împăratului, ci și cele ale aproapelui. Legea spunea să nu te faci complice la un păcat prin ascunderea lui. Dar Iosif, având inspirație divină, a simțit că nu era minciună, nu era vinovăție, de aceea a lăsat-o pe Maica Domnului în ascuns, adică acoperind faptul că Fecioara zămislise. Și-a ascultat glasul inimii Iosif. Nu a reacționat simplificând legea, precum iudeii. Interpretând legea ad litteram ieșim din taina lui Dumnezeu, Care lucrează cu multă nuanțare… Ce-ar fi fost ca Iosif sau Maica Domnului să strige în gura mare taina lui Dumnezeu, care era de ne-nțeles pentru oameni. Dumnezeu lucrează cu fiecare o taină, care, de multe ori, nu este deschisă celuilalt. Însuși duhovnicul lucrează diferit și tainic cu fiecare. De aceea și cel care primește cuvânt de la Dumnezeu în Taina Spovedaniei are datoria să-l păzească în taină.
Există și cazuri când printr-o minciună putem salva o situație sau opri un rău, sunt acestea situații îngăduite? Ne puteți oferi și alte exemple?
Păi dacă mă întreabă cineva cât de rău i se vede coșul care i-a ieșit pe față, eu, ca să-l menajez, din dragoste, îi spun să nu e chiar așa, să stea liniștit, deși, în realitate, chiar e urât. Și în măsura în care dragostea mea e adevărată, nici măcar n-am mințit.
„De nu vei minți, multe păcate vei face“, o expresie paradoxală
În Pateric chiar e această expresie paradoxală: De nu vei minți, multe păcate vei face. Tot în Pateric se istoricește o pildă despre un bătrân, care, având o chilie, i-o dă unui alt părinte care nu avea unde să-și plece capul. La scurt timp, la acesta din urmă au început să vină mulți pelerini, care îi aduceau cele de trebuință, încât primul bătrân devine invidios și-și trimite ucenicul la acel bătrân să-i spună că-i trebuie chilia. Ucenicul se duce și-i spune celuilalt: „A auzit părintele meu că ești bătrân și bolnav și vrea să te întrebe dacă ai nevoie de ceva“. Acel bătrân îi răspunde: „Bogdaproste că mi-a dat această chilie, am tot ce-mi trebuie!“. Când se întoarce la bătrânul lui, ucenicul îi spune că părintele cu pricina va pleca imediat. Trece o lună, și bătrânul era tot acolo. Celălalt își trimite din nou ucenicul, care procedează ca și prima dată. Bătrânul care era cuprins de invidie, văzând că celălalt nu-i eliberează chilia, pleacă să-l scoată afară. Ucenicul lui îi cere voie să meargă el înainte la bătrânul cu pricina, căruia îi spune: „Te știe bătrân și neputincios, de aceea părintele meu vine el însuși să te vadă“. Auzind bătrânul ce locuia în chilie acestea, se duce repede înaintea celuilalt și, făcându-i metanie, îi mulțumea pentru toate: „Părinte, ce bucurie îmi faceți prin dragostea sf. vs…“ etc. Bătrânul invidios fu cuprins de rușine și nu mai făcu nici un gest care să-i trădeze adevăratul sentiment care-l încerca de atâta timp. Întorcându-se spre casă, își întreabă ucenicul: „Așa-i că nu i-ai spus nimic din cele ce ți-am zis până acum?“. Și ucenicul recunoaște. Și venindu-și în fire, bătrânul se bucură de fapta ucenicului: „Ei, slavă Domnului că prin lucrarea ta s-a făcut mântuire la amândouă sufletele. De azi înainte tu să-mi fii mie învățător, iar eu să-ți fiu ucenic“. Iată, am putea spune, un chip al minciunii care lucrează mântuirea. Dar lucrurile acestea sunt pe muchie și trebuie să le înțelegem nuanța, pentru că, în cazul de față, duhul fratelui nu era unul viclean. Poate ucenicul chiar vedea că, dincolo de invidia aceea superficială, bătrânul său avea o inimă plină de dragoste, altfel nu se înmuia.
Concluzionând, cine păcătuiește față de porunca a IX-a?
Cel viclean! Cel care uneori fără să-și dea seama face pact în inima lui cu tatăl minciunii, cu cel ce prin viclenie a înșelat pe Eva. Cel ce se face frate cu dracul pentru a trece punțile acestei lumi (serviciu, casă, situații de criză) va rămâne frate cu dracul până când va avea curajul să sară de pe punte în brațele lui Hristos. Să batjocorească puntea aceea, dacă pentru aceasta trebuie să se facă frate cu diavolul.
Își găsește corespondentul această poruncă în vreuna din cele nouă fericiri?
„Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura“ (Matei 5, 6).
(Nicoleta OLARU, Ziarul Lumina)