Atunci când e stăruitor și are și o minte mobilă, omul sfințește locul. Mi s-a reconfirmat înțelepciunea străvechii ziceri românești, de curând, în comuna Breaza, unde m-a surprins, mai întâi, calitatea lucrărilor de reparație și de întreținere a asfaltului străzilor și a trotuarelor, lucrări pe care, cum aveam să aflu mai târziu, le face, neplătit, cu utilaje ale primăriei sau din proprietatea lui, primarul Gheorghe Lesenciuc.
Găsisem localitatea mult schimbată în bine, cu toată zestrea comunală (primărie, cămin cultural, dispensare, școli, biserici) excelent gospodărită și vegheată de lădițe tradiționale cu flori, lădițe care armonizează, în lungul șoselei principale, dispunerea cochetelor coșuri de gunoi, care și ele par menite înfrumusețării mediului ambiant. Pe primarul Lesenciuc l-am întâlnit, în viața asta, doar de două ori. Prima dată, pe când documentam lucrarea monografică „Breaza, satul primei iubiri a lui Iraclie Porumbescu”, descoperind, atunci, în vara anului 2012, și grinda frumos ornamentată, la 1841, când Iraclie fusese la Breaza, din casa unchiului său, Ioan Golembiovski (cumpărată de Gheorghe Flutur și dăruită muzeului din Stupca, pentru că și Ciprian Porumbescu, impresionat de frumusețea ei, încercase să o reproducă, în copilărie, scrijelind în grinda bucătăriei casei părintești) și, a doua oară, când am ajuns, acolo, cu „Națiunea Poeților”, în 2013.
În vara asta, nu l-am mai întâlnit pe „Gigi” Lesenciuc, pentru că făcea, undeva, peste un pârâu de munte, un pod, mânuind alte utilaje, dar fiind lider cu fapta altei echipe de voluntari brezeni. Pentru că așa se întâmplă în comuna cu câte o treime de români, huțuli și ucraineni: când au un lider făptuitor, oamenii nu mai așteaptă bani de la buget, ci se apucă de făcut ce este de făcut, gospodărește și cu contribuții proprii. Au deja tradiție, atestată de timp, începând cu primarul de pe la 1840, Mihalache Macovei, cel cu a cărui fată, Măriuța, era să se însoare Iraclie Porumbescu, și continuând cu ultimul primar brezean din Bucovina istorică, „Gioco” Valach, sau cu antecesorul lui Lesenciuc, Fănel Grămadă.
În lipsa primarului, care-și gospodărește comuna ca pe propria-i curte, am dat de o minune estetică și funcțională, săvârșită, totuși, cu bani europeni și așezată exact acolo unde este pe deplin necesară și eficientă, în curtea școlii și a grădiniței. Minunea nu-i decât un complex de joacă, dacă-i pot spune așa ansamblului format dintr-un admirabil teren de sport, un loc de joacă, aplicat pe dale din cauciuc, despre care pot depune mărturie că prin alegerea și dispunerea „mobilierului” întrece chiar și renumitele locuri de joacă din Cluj-Napoca, precum și un arsenal de obiecte pentru antrenarea părinților și vârstnicilor: mese de șah, aparate de gimnastică de întreținere, bănci confortabile și tot ce mai trebuie.
Ca „încetățenit” al Brezei, prin căsătorie, eu pot fi subiectiv, dar memoria fotografică este întotdeauna sinceră și netrucată și, tocmai de aceea, însoțesc acest scurt reportaj (specie pe cale de dispariție), cu imagini care vorbesc de la sine și care pot trezi, în mintea și sufletului fiecărui locuitor din acest județ, comentarii și reacții pe măsură.
