Vorbeam săptămâna trecută despre cum n-ar trebui să stea de secole lucrurile în dreptul artelor, și cum, din păcate, ele stau. Și, după ce-am scos de la naftalină o pilă de neam prost semnată de clasicul Sadoveanu, îmi permit să vin acuma cu un alt exemplu, de data asta despre mizeria din zilele noastre. Fiindcă și în artă, ca să ai parte de o intrare corespunzătoare, de preferință ca în brânză, urmată de un parcurs frumos, se cere să-ți ungi talentul în felul de toți știut. Bunăoară, un critic plastic ieșean, foarte sus cocoțat în branșă, nu ia cuvântul pe la vernisajele tinerilor artiști, decât în schimbul unei mici atenții de câteva sute de euro, la care se adaugă un tablou, pe care singur și-l alege, din creația respectivilor. Pe deasupra, criticul scriind rubrici personale prin gazete de tot felul, iar accederea în uniunea de breaslă fiind condiționată de asemenea scrieri, dacă tânărul aspirant la glorii parnasiene poftește și-o cronică numai bună pentru viitorul său luminos, mai iese la interval cu niște sutare de sunători europeni. Cam ustură la chimir, dar se mai uită cineva la câteva sutare de euro, când gloria îl așteaptă, gata să i se agațe de gât, cu brațele ei de fildeș?
Nu-i greu să socotim cât de obiectiv este criticul sus-amintit în aprecierile sale: dacă dai banul, îți trâmbițează talentul; dacă nu-l dai, ai soarta lui Van Gogh din timpul vieții, fără să fii sigur c-o să ai parte și de o posteritate ca a lui Van Gogh.
Surprinzător e că pe critic nu-l împresoară lipsurile materiale, ceea ce i-ar mai scuza din lăcomie, el fiind un ins care, la 65 de ani, ar trebui să sprijine tinerii artiști dezinteresat, dintr-o generozitate proprie firilor superioare, și nu pe lovele numărate în palmă. Mai mult, e și al naibii de bolnav, diabetul hărțuindu-l fără istov, și nu-i convine deloc mercantilismul medicilor, pretendenți de peșcheșuri pentru un act medical, a cărui gratuitate e garantată de lege.
Ce-i mai trist am lăsat pentru final: criticul plastic amintit se bucură de prietenia statornică a unui fost președinte al României, pentru întreaga sa activitate fiind răsplătit, de mâna acestuia, cu una dintre cele mai importante distincții ale țării noastre.
Cum zicea cântecul acela patriotic? „Pe lume nu-s mai multe Românii”? Să cădem de acord că una singură e suficientă.
