Premianții Galei “Top 10 Suceveni” – ediția 2015
“S-a dus cucul de aici / Și și-a lăsat puii mici / I-a lăsat lângă o tulpină / Să-i crească mama străină”. E primul cântec pe care l-a învățat Gheorghiță, un copil abandonat de mamă și trimis la orfelinat. Într-o sigură strofă e viața lui. Așa îl și cheamă. Cucu. Gheorghiță Cucu.
La vârsta de 11 ani, a ajuns la casa de copii a preotului Gheorghe Saftiuc, cel care în urmă cu mai bine de 15 ani, ajutat de soția sa, preoteasa Mioara, a transformat o școală abandonată într-o casă de copii.
Iar Gheorghiță a fost unul dintre “puii de cuc” care au ajuns să fie crescuți de părintele Saftiuc și soția sa.
Până a ajuns la casa de copii de la Dolhasca, Gheorghiță a fost la orfelinatul din Siret, care, își amintește el, “o pușcărie a fost pentru mine“.
Bătăi și teroare, e tot ce își amintește de la Siret.
Astăzi, Gheorghiță este la casa lui. Preotul Saftiuc, cel pe care Gheorghiță îl consideră ca un tată, i-a făcut cadou o bucată de teren, pe care apoi fața bisericească l-a ajutat să-și construiască o casă.
„Cot la cot cu el am lucrat chiar când turnam fundația, mi-a adus și două remorci de piatră, chiar din ograda lui, pe care trebuia să o pună la băiatul lui la temelie“, spune Gheorghiță.
Tată și mamă pentru 18 copii
Mai multe generații de copii au fost crescuți la casa de copii a părintelui Gheorghe Saftiuc și a soției sale, Mioara.
De mai bine de 15 ani cresc puii altora.
“Este ca într-o familie. Eu zic, sunt un tată, nevasta este mamă pentru 18 copii“, spune părintele, precizând că știe ce înseamnă să fii orfan. „Am gustat din pâinea amară a unui copil orfan“, completează părintele, mărturisind că la rândul său a fost orfan de tată.
Preoteasa Mioara nu poate uita ziua când pe poarta casei de copii au intrat primii micuți. Se întâmplă în primăvara anului 2000…
„Începuturile au fost mișcătoare. Mă simțeam ca o femeie însărcinată și așteptam să văd cum o să arate copii. Și s-a lucrat toată iarna, iar pe 19 aprilie (n.r. – 2000) au fost primii copii, șase frați, mici, necăjiți…“, își amintește preoteasa Mioara cu lacrimi în ochi.
“I-am pus la același nivel cu copiii mei“
Mulți dintre copiii crescuți de “mama străină“ sunt astăzi la casele lor.
Pe lângă casa de copii, părintele a construit și o brutărie, pentru a le asigura micuților pâinea de zi cu zi, și un atelier de tâmplărie, unde a făcut mai tot mobilierul pentru casa de copii. La brutărie și în atelierul de tâmplărie copiii care doresc pot învăța o meserie pentru ca, atunci când își vor lua zborul, cum spune preoteasa Mioara, să se descurce în viață. Iar unii lucrează deja în brutării în străinătate, după ce-au învățat să facă pâine și colaci la brutăria din curtea casei de copii.
„Eu mă simt ca o mamă, dacă nu înveți copilul să zboare, când o să zboare ce face el, chiar mă gândesc și le spun: Copii, hai să învățăm, într-o zi trebuie să vă descurcați, cum faceți? Pentru fiecare tresar, fiecare reprezintă ceva pentru viața mea și pentru mine și i-am pus la același nivel cu copiii mei“, continua preoteasa Mioara.
Părintele și preoteasa s-au gândit totuși și la “puii de cuc” care nu pot să zboare, iar pentru ei au construit șapte locuințe sociale, ridicate în aceeași curte. Să rămână acasă.
Tot lângă casa de copii, Gheorghe Saftiuc a început în urmă cu mai mulți ani o colaborare cu un medic stomatolog care le asigură copiilor consultații și tratament gratuit, dar și cu o farmacie, de unde, la nevoie, se pot lua medicamente pentru cazurile urgente.
Peste drum, părintele a construit și un paraclis. I-a spus “biserica copiilor”, pentru că ei au cerut să aibă o bisericuță a lor.
Aici au fost botezați peste 15 copii de la casa părintelui Saftiuc, printre care și Gheorghiță, la vârsta de 18 ani, după ce preotul Saftiuc, care îi este și naș de botez, a aflat că acesta nu a fost niciodată creștinat.
A fost nevoită să abandoneze școala în clasa I. Astăzi este olimpică
Flori a fost nevoită să se lase de școală în al doilea semestru din clasa I, pentru a avea grijă de frații ei mai mici. A ajuns la părintele Saftiuc, la Dolhasca, după ce părinții s-au despărțit, iar mama sa a ales să o dea la o casă de copii.
Flori este acum în clasa a VIII-a. Este șefa clasei și în ultimii trei ani a fost premiată la olimpiada națională de religie.
„Mă simt ca într-o familie pe care nu am avut-o niciodată să mă înțeleagă, să îmi ofere ajutorul“, își șterge lacrimile Flori. Astăzi este o adolescentă frumoasă. Un copil căruia părintele și preoteasa i-au șters lacrimile de pe obraz și le-au înlocuit cu zâmbete, un copil care, pentru prima oară, a început să viseze. „Să merg la facultate și să-mi găsesc un rost în viață… să nu fac cum a făcut mama“, spune fata.
Și-a găsit pe stradă mama care l-a aruncat la casa de copii. „Am început să plâng, am strâns-o în brațe acolo… e mama mea!”
Sunt cutremurătoare lecțiile de viață ale acestor suflete chinuite care au învățat de la vârste mult prea mici ce înseamnă durerea, umilința, dorul de mama, de tata…
“Cât oi trăi, să am un copil, nu-l dau la casa de copii, că știu cum am trăit și nu vreau să sufere și el cum am suferit“, mărturisea Gheorghiță în urmă cu câteva săptămâni.
Cu toată suferința îndurată, Gheorghiță a vrut să-și cunoască mama, iar părintele a reușit să-i îndeplinească dorința. A întâlnit-o pe o stradă din Ițcani.
„«Ea e mama ta, Gheorghe», îmi spunea părintele. Părinte, nu îmi vine să cred că ea e mama mea. Nu-mi imaginam că o găseam pe drum cerșind, vă dați seama ce reacție atunci, am început să plâng, am strâns-o în brațe acolo… e mama mea! O respect, chiar dacă nu m-a crescut, cum fac alții copii, nu-și respectă părinții“, spune Gheorghiță.
A strâns-o în brațe, a plâns și și-a promis că o să vină ziua când va avea casa lui și atunci o va lua neapărat cu el: „Să simt și eu că am o mamă, să stau și eu la sufletul ei acolo, lângă ea, să-mi plâng și eu durerea, ofurile, cum e într-o familie…“
Mama lui Gheorghiță s-a stins însă înainte să mai apuce să vadă ridicată casa fiului ei.
„Pentru mine e o durere mare în suflet“, oftează “puiul de cuc“.
Gheorghiță și Flori sunt doar doi dintre copiii crescuți de preotul Saftiuc. Sunt cu zecile în cei 15 ani și fiecare dintre ei are o poveste tristă, dureroasă, în spate. Fiecare și-a regăsit viața în versurile unui cântec trist. Pentru fiecare dintre ei, însă, părintele încearcă să găsească o speranță, să aducă puțin soare asupra copilăriei lor întunecate.
