Habar n-am avut că finala avea să se desfășoare chiar de ziua unuia din eroii ei, Petr Cech, drept pentru care n-am luat în calcul și acest element în preziua finalei când am zis la Radio Top că sunt doi oameni care ar merita cu vârf și îndesat trofeul, cel de-al doilea fiind, desigur, Didier Drogba. Dincolo de argumentul sentimental (îmi doream ca Bayern, care comisese crima de la Madrid, să simtă pe propria-i piele ce înseamnă să-ți distrugă cineva sărbătoarea chiar la tine-n casă), doream să câștige Chelsea fiindcă jocul ei se apropie, după mine, mai mult decât cel al lui Bayern de ceea ce înțeleg eu prin fotbal. Să ne înțelegem: nu-mi place jocul defensiv, dar îmi displace infinit mai tare frecatul mingii de-a droanga, conform standardului tiki-taka. Iar Bayern exact asta face: ia mingea și-o tot învârte, dreapta-stânga, înainte-înapoi, mai înapoi, iar la stânga și tot așa. Asta, în pofida faptului că are niște jucători deosebit de penetranți, ca Ribery, Muller ori Schweinsteiger. Dincolo, la Chelsea, plecarea din apărare e ca la Real: două pase, o lansare (urmată eventual de centrare) și șut. Arată a fotbal, nu a handbal în jurul semicercului. Să revenim la cei doi eroi. Despre Petr Cech chiar că nu poți spune altceva decât că este erou. Nu știu câți alți oameni de pe planeta asta ar fi supraviețuit groaznicului accident avut de el chiar pe gazon. Și câți oare ar fi avut puterea să revină? Și câți ar fi reușit să devină parcă mai buni după asta? De aceea mă bucur enorm pentru el. Iar faptul că a salvat realmente echipa și trofeul apărând un penalty în timpul de joc și un altul la departajare este doar un binemeritat bonus de ziua lui. Iar Drogba avea și el tot dreptul că-și încununeze cariera cu trofeul suprem la nivel de club, măcar pentru devotamentul cu care se jertfește realmente pentru echipă la fiecare joc în parte. Ceea ce au obținut cei doi este un fel de premiu Oscar pentru întreaga carieră pe care îl obțin numai superstarurile. Iar ei exact asta sunt, ba sunt și modele demne de urmat.