Pregătirea pentru Postul Paștelui

Postul Paștelui (10 martie – 26 aprilie) „este o adevărată școală a pocăinței la care fiecare creștin trebuie să meargă an de an pentru a-și adânci credința, a-și reconsidera și, dacă este posibil, a-și schimba viața. Este un minunat pelerinaj către izvoarele credinței ortodoxe – o redescoperire a felului ortodox de a fi” – spune Schmemann. Cum orice călătorie duce undeva, iar în jurul Paștelui gravitează întreaga viață a Bisericii, anul liturgic devine un pelerinaj către Paște, iar Postul, finalul acestei calatorii duhovnicești. Odată ajunși, bucuria marii sărbători ne va face să cântăm în timpul Liturghiei pascale: Astăzi toate s-au umplut de lumina, cerul și pământul și cele de sub pământ și aceasta pentru că am primit noua viață dăruită, tuturor celor care cred, de către Hristos. De Paște prăznuim Învierea lui Hristos ca pe ceva care s-a petrecut, se petrece și se va petrece cu noi căci prin propria sa moarte Hristos „a schimbat natura intimă a morții, a transformat-o într-o punte – o trecere, un Paște – către împărăția lui Dumnezeu” schimbând tragedia tragediilor
într-o biruința capitală.
Știindu-ne superficialitatea și prinderea noastră în mrejele vieții pământești, și deci greutatea trecerii de la cele lumești la cele duhovnicești, Biserica a orânduit o perioadă de pregătire în care să începem să ne trezim și să ne apropiem de sensul și încercările Postului și care include cele cinci duminici care preced Postul.
Dorința Prima dintre duminici este cea a lui Zaheu (Luca XIX, 1-10), un om mic de statură care dorea să îl vadă pe Hristos și pentru că dorința îi era foarte mare se urcă într-un copac. Drept răsplata, Iisus nu numai că îl remarcă dar, în aceeași zi, merge în casa lui. „Omul urmează dorinței sale. Se poate spune chiar că omul este dorința, iar acest adevăr psihologic fundamental despre firea omenească este mărturisit de Evanghelie: Unde este comoara ta, spune Hristos, acolo este și inima ta. O dorință puternică înfrânge limitările firești ale omului și, când cu pasiune omul dorește ceva, realizează lucruri pe care firesc nu le poate săvârși. … Singura problemă este totuși dacă noi ne dorim lucrurile bune, dacă puterea dorinței din noi este orientată către scopuri bune … „Zaheu a dorit lucrul cel bun, „El a forțat atenția lui Hristos, L-a adus pe Hristos în casa lui. Aceasta este deci prima vestire, prima invitație: să conștientizăm ceea ce avem cel mai profund și adevărat în noi, să conștientizăm setea și foamea pentru Absolutul care este în noi, fie că îl știm sau nu”.
Smerenia A doua duminică ne vorbește despre următoarea dimensiune importantă a pocăinței: căutarea smereniei. Pericopa evanghelică a Vameșului și Fariseului (Luca XVIII, 10-14) ne pune în față doi oameni despre a căror viață nu ne spune nimic, pe care nu îi diferențiază în ceea ce privește păcatele sau bunele: fariseul, un om care se crede exemplar pentru că respectă normele religioase ale momentului și vameșul, despre care nu ni se spune că nu le-ar respecta, dar care nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.
Fariseul deturnează sensul religiei către o serie de gesturi exterioare, încercând să cumpere bunăvoința cerească; zeciuiala pe care o dă la Templu este culmea cucerniciei sale; mândria e materia care lucrează în interiorul său. Vameșul, probabil nu diferit de el, nu amintește faptele sale bune; el se roagă. „Smerenia – spune Sfântul Ioan Gură de Aur în omilia la aceasta duminică – nu înseamnă că un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie când cineva se știe pe sine că a făcut multe și mari fapte bune și totuși nu cugetă lucruri înalte despre sine”. Vameșul este smerit. Iar smerenia, afirmă Schmemann, nu este un semn al ignorantei, incompetenței, slăbiciunii așa cum suntem îndemnați a crede astăzi când „ni se insuflă permanent sensul mândriei, al măririi de sine, al îndreptățirii de sine”. Smerenia este putere; puterea de a-ți vedea imperfecțiunea. Măsura smereniei este chiar Dumnezeu care „este smerit pentru că este perfect; smerenia Lui este slava Sa și sursa adevăratei frumuseți, perfecțiuni și bunătăți”. Și poți deveni smerit urmând modelul lui Hristos „măsurând totul prin El, raportând totul la El”. Rugăciunea de smerenie este începutul adevăratei pocăințe care este „o reîntoarcere la adevărata rânduială a lucrurilor”, iar smerenia deplină este „rodul și sfârșitul pocăinței.
Întoarcerea A treia duminică conține parabola Fiului Risipitor (Luca XV, 11-32). Pocăința a fost și este adesea asimilată unei relatări „juridice” a păcatelor, relatare în care „ceva esențial este omis, ceva fără de care nici spovedania și nici dezlegarea de păcate nu au nici o semnificație sau putere reala. Acest ceva este chiar sentimentul de înstrăinare de Dumnezeu …”. „Dar Biserica este aici ca să-mi amintească de ceea ce am părăsit și am pierdut. Și așa cum ea îmi reamintește, îmi amintesc și eu …”. „și atunci când îmi amintesc, găsesc în mine dorința și puterea de a mă reîntoarce: … mă voi întoarce la Tatăl Meu plângând cu lacrimi: primește-mă ca pe unul din slujitorii Tai. Aceasta este tâlcuirea parabolei fiului care se întoarce acasă, fiu care a fost pierdut și s-a aflat, mort și a înviat pentru că Dumnezeu pe păcătoșii care se întorc la el „nu numai că nu-i pedepsește, ci El însuși umblă după dânșii și-i caută, și aflându-i se bucură de ei mai mult decât de cei drepți” (Ioan Gură de Aur).
Dar mai este un tâlc în această parabolă pe care ni-l dezvăluie tot Ioan: „Când noi știm că suntem păcătoși, nu trebuie nici să deznădăjduim, nici să fim ușuratici la minte și leneși, căci amândouă acestea ne-ar duce la pieire. Adică deznădejdea ne împiedică de a ne scula din căderea în păcate, iară ușurătatea minții face, ca și cei ce stau, sa se poticnească și să cadă”.
La Utrenia din această duminică se cântă tristul, nostalgicul și atât de frumosul Psalm 136, Psalmul înstrăinării, cântat de evrei în captivitatea babilonică și devenit cântecul omului care realizează îndepărtarea de Dumnezeu; iar cântându-l, devine om din nou.
La răul Babilonului, acolo am șezut și am plâns când ne-am adus aminte de Sion …
De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!
Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele…