Predică la Duminica Samarinencii

Duminica aceasta mergem cu Domnul în Samaria, în cetatea Siharului, la fântâna lui Iacob. Acolo ne cheamă Hristos, prin Evanghelia Liturghiei de Duminică, să vedem și să auzim dialogul Său cu femeia samarineancă. Al cărei nume Biserica primară îl păstrează: Fotini! Apostolii, intrați în cetate pentru de-ale gurii, lasă loc să se apropie de Hristos unei femei samarinence. De două ori „vinovată” în mentalitatea iudeului.
Femeia știe să folosească timpul întâlnirii.
E provocată de Mântuitorul la o lecție deschisă despre cum să dobândești Duhul Sfânt dialogând cu Hristos.
Mai întâi remarcăm inteligența femeii. Înțelege că e ceva special cu Omul Acela, pentru că, deși nu are găleată, promite apă mai bună decât scotea ea. Apă vie însemna apă din adâncul izvorului, acolo unde era posibil. Apoi Hristos Pedagogul face recapitulare, trecând cu ea prin istoria fântânii lui Iacob, și deschide o lecție nouă: cunoașterea de sine. Femeia este uimită. Se lasă cunoscută de Domnul, recunoaște fisura din iubirea ei (In 4, 17-18), identifică Duhul din Mântuitorul.
Și renunță la a mai cere apă de la teribilul Fântânar, insistând pe ceea ce o ardea: închinarea.
Dând ochii cu Dumnezeu, întreabă cum Îl poate sluji mai onest.
Domnul Hristos predă lecția cea nouă: închinarea nu mai e legată de un loc anume, Templu de exemplu, fie el oriunde așezat, cât de sufletul însetat de Dumnezeu, Izvorul Apei celei Vii, al închinătorului. În Duh și în Adevăr.
Femeia se umple de lucrarea Duhului Sfânt. Știind că vine Mesia, obligă pe Hristos la mărturisire: „Eu sunt, Cel care îți vorbește!” (In 4, 26). Și aleargă în cetate să binevestească descoperirea ei (In 4, 28-30).
Nu vorbește în limbi noi, nu vestește apocalipse ieftine, nu fonfăne texte de neînțeles. Teologia ei e sclipitoare prin simplitate. Vestește cu o întrebare: „Oare nu este El Hristosul?” (In 4, 29).
Și valul de oameni se desprinde dinspre țărmul indiferenței, umplând istoria cu mărturia lor: „Acum nu mai credem doar pentru cuvintele tale – spun ei femeii, și nouă, de ce nu? – ci pentru că noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii” (In 4, 42).
Hristos Domnul avea să lămurească, în pragul Patimii Sale, pe Ucenicii Săi ce se întâmplase femeii samarinence. Capitolul 16 din Evanghelia de la Ioan are doar 2 părți. Într-una ni se vestește lucrarea Duhului Sfânt (In 16, 4-15), în cea de-a doua Învierea (In 16, 16-33). Acum, Biserica, trupul cel tainic al Mântuitorului, al cărui Cap și este (Col 1, 24; 1 Cor 12, 27 ș.u), după ce ne-a vestit Învierea, ne înainte-vestește Cincizecimea, Pogorârea Duhului Sfânt. Suntem astfel cuplați la lecția femeii din Sihar. Păcătoși, dar cu drag de muncă, ieșim la marginea lumii în care ne zbatem pentru a ne întâlni cu Hristos Domnul. Desigur că ne e greu și, de cele mai multe ori, ne uimește cu locul ce ni-l propune întâlnirii. Dar dacă ne lăsăm cunoscuți de El și El Se lasă cunoscut de noi, deschide un dialog ce ne umple de sens viața. Și pe măsură ce ne cunoaște, cunoaștem și noi, pătrunși fiind de Duhul Sfânt, Duhul Adevărului.
E și concluzia mărturiei Mântuitorului înainte de a urca Golgota. „V-am spus acestea ca să aveți pace în Mine. În lume aveți suferințe, dar îndrăzniți: Eu am biruit lumea!” (In 16, 33).
Îndrăzneala lucidă a femeii de a intra în dialog cu un străin îi deschide posibilitatea descoperirii de sine. Ea nu face alt exercițiu decât al lui Toma. Atinge taina lui Dumnezeu și crede. Nu face alt exercițiu decât al femeilor mironosițe: se îngrijorează de apă și capătă veșnicia, așa cum ele se îngrijorau de piatră și primesc vestea Învierii.
Este clar că în cheia Învierii, întâlnirea din Sihar e mult mai adâncă.
Într-o lume a deficitului de sfințenie, cum nu e doar vremea de acum, a cere Duhul Sfânt ajutor întru mântuire este o opțiune de curaj, de atitudine vie, de întâmpinare a lui Hristos, de căutare dinamică a apei celei vii a adevărului.
Femeia Îl află pe Mesia. Ei îi descoperise sufletul în toate striațiile sale adânci. Acolo unde doar ea recunoștea că poartă o vină. Și prima neîmpăcată cu starea aceea era tocmai ea. Și primise pace.
La aceasta îi cheamă pe concitadinii săi: Veniți să vă descopere Dumnezeu! Lăsați să vă cuprindă Duhul Sfânt, nu pentru a căpăta lucruri ce nu le aveți, ci pentru a desăvârși darurile primite deja, de care, de cele mai multe ori, habar nu aveți!
Să răspundem chemării lui Fotini. Să fim ai Siharului. Bucuroși că-L credem pe Mesia, că ne încredem în viața ce ne-a adus-o: Învierea!
(Pr. Constantin Necula)