Pre limba lui

În urmă cu mai bine de 40 de ani eram în Elveția, cu Naționala de fotbal a României. Până la ora meciului, am tot căscat gura pe la vitrine și-n super-market-uri, făcând pe clientul mofturos și exigent; în cele din urmă, am ajuns la marele magazin universal „Jelmoli”. Chiar în stânga, lângă intrarea principală, era raionul cu jucării, unde aveam să asist la o scenă ciudată: un bunic grijuliu voia să-i cumpere nepotului ceea ce țâncul de 5 ani își dorea de mult: locomotivă, vagonașe, semnale, șine, gări miniaturale – întreg ansamblul funcționând ceas (de, Elveția!) cu o singură baterie de lanternă. Puștiul plângea cu sughițuri: voia locomotivă electrică, refuzând gălăgios micul monstru nichelat ce azvârlea scântei pe coș și-și mișca năucitor harnașamentul de biele și manivele – adică, miniatura locomotivei cu aburi. Nu văzuse niciodată așa ceva în realitate, fiindcă țara cantoanelor își electrificase de mult întreaga rețea de căi ferate. Bunicul, da: își legănase cel puțin jumătate din călătoriile vieții în acompaniamentul ritmat al pufăitului mașinii stephensoniene. Încerca, acum, să-i explice nepoțelului cum e cu pistonul, cu forța aburului, cu cilindrii – puștiul, nu și nu! Respingea agregatul complicat și gălăgios pentru simplul motiv că nu știa ce-i drăcia aia…
Cred că tinerii României de azi nu numai că n-au călătorit vreodată cu un tren remorcat de mașină cu aburi, dar nici n-au văzut mândria tehnicii veacului XIX altfel decât încremenită pe cine știe ce linie îmburuienită a cutărui depou. Iar dacă nu joacă flăcările în cutia de foc, dacă n-auzi țăcănitul pompei de aer, dacă nu simți firișoarele de abur strecurate pe ici-colo, și, mai ales, dacă n-auzi bătaia sacadată a aburului slobozit prin capul de emisie, n-ai cum avea urmă de sentiment pentru mormanul de fierărie ruginită. Mai ales dacă-ți lipsește legătura esențială: amintirile.
Maeterlinck spune undeva că „Tot ce a fost odată și nu mai este azi îndeamnă la tristețe, mai ales ce a fost frumos și foarte fericit.” Pentru sus-semnatul, condeier de modă veche și fecior de ceferist, locomotiva de odinioară mi se pare de-a dreptul frumoasă și, oricum, mult mai… sinceră, cu întreg efortul la vedere, față de misterioasele cutii pe roți diesel sau electrice. Iar tristețea e alta: retragerea din scenă s-a făcut în nedreaptă tăcere, parcă apăsată de o rușine vinovată. În alte țări, încheierea capitolului tracțiunii cu aburi pe cutare secție a fost însoțită de ample festivități și cu ultime călătorii de adio.
Când se împlinesc cifre rotunde, se organizează spectaculoase reîntâlniri cu trecutul căilor ferate, urmărite cu interes și simpatie de mii de oameni. La noi, chiar și când, rar, au loc evenimente similare, le compromite gazetăria de doi bani. Citesc în „Jurnalul național” (23.IV, pag.7) că „s-a relansat mocănița brașoveană, după 116 ani, pe același traseu, Brașov-Zărnești” și că „vagoanele componente sunt cele care alcătuiau odată legendarul tren Orient Express.” Mai aflu că viteza maximă a „mocăniței” (?) este de 40 km/oră, că a fost construită la Malaxa și că, în timpul războiului, a transportat către front petrol românesc pentru uzul blindatelor germane. Ce avalanșă de prostii în numai câteva fraze!
Fotografia noului „Dracula Express”, atașată textului, ne arată că „mocănița” e-un ditamai Pacific 231, cel mai renumit tip de locomotivă din vechiul parc CFR, cu viteză maximă nu de 40 km/oră, ci… 126. Nici vorbă să fi fost construită în România, la Malaxa, ci de renumita firmă Maffei din München. N-a remorcat niciodată trenuri de marfă și cu atât mai puțin către frontul de est, câtă vreme acolo liniile au… alt ecartament. Vagoanele legendarului Orient Express au fost și au rămas în proprietatea firmei pariziene Vagon Lits. Să le fi făcut cadou franțujii… la Zărnești? Minune mare! Iar „mocănițe” se numeau locomotivele-tender forestiere de linie îngustă (760 mm), nu vestitele super-Pacific… Pe vremea lui Heliade, era de înțeles îndemnul „scrieți, băieți, numai scrieți românește”. Între timp, pretențiile au crescut: se vrea gramatică, onestitate, inteligență, fler, har gazetăresc și, deloc în ultimul rând, exactitate.
O foarte frumoasă poezie a lui Grigore Vieru îndeamnă pe cei ce nu pot comunica în limba lor, să tacă, tot în limba lor. Dacă-i greu să fie reînviată amintirea tot mai ștearsă și mai tremurată a răposatei locomotive cu aburi prin prestația pixului, atunci gazetarul improvizat ar face bine să tacă. Pre limba lui.