Praznicul Înălțării la cer a Domnului

Numit în popor și Ispas (de la v. slav: Supasu = Mântuitorul), cade totdeauna în Joia săptămânii a șasea după Paști, adică la 40 de zile după înviere, când Domnul S-a înălțat la cer (vezi Marcu XVI, 19 ; Luca XXIV, 50 si Fapte I, 2-12). Este una dintre cele mai vechi sărbători creștine, despre care amintesc Constituțiile Apostolice. Cea mai veche mențiune despre această sărbătoare o găsim la Eusebiu al Cezareei, în opera lui Despre sărbătoarea Paștilor, compusă spre 332, dar aci se arată că înălțarea era sărbătorită pe atunci în Orient nu în ziua a 40-a după Paști, ci în a 50-a (odată cu Rusaliile), cum atestă și alte mărturii din sec. IV, ca Egeria. Sărbătoarea înălțării, prăznuită la început odată cu Rusaliile, punea astfel pecetea finală perioadei pascale a Cincizecimii; era un fel de otpust al marii solemnități liturgice a Răscumpărării.
Sărbătoare generalizată
În sec. IV, Sf. Ioan Gura de Aur ne-a lăsat o frumoasă predică la această sărbătoare, pe care el o numește „cinstită și mare”. Asemenea cuvântări (autentice) ne-au mai rămas, din aceeași vreme, de la sfinții Atanasie al Alexandriei și Grigore de Nissa. Pe la 380-385, pelerina apuseană Egeria amintește de festivitățile din ziua a patruzecea după Paști; la Ierusalim însă acestea aveau loc în biserica Nașterii din Betleem, iar sărbătoarea înălțării era prăznuită la Cincizecime, adică în aceeași zi cu Pogorârea Sfântului Duh. Spre sfârșitul secolului IV sau începutul secolului V, sărbătoarea înălțării s-a despărțit de cea a Pogorârii Sfântului Duh, căci pe vremea Fericitului Augustin (+ 430), serbarea ei în ziua a 40-a după Paști era generalizată peste tot în lumea creștină, alături de sărbătoarea învierii și cea a Pogorârii Sfântului Duh, fiind totodată considerată de origine apostolică. În sec. VI, Sf. Roman Melodul compune Condacul și Icosul sărbătorii, iar imnografii din secolele următoare (Sf. Ioan Damaschinul și Sf. Iosif Imnograful) compun canoanele din slujba înălțării.
Salutul „Hristos S-a înălțat”
O deosebită solemnitate a căpătat această sărbătoare mai ales de când Sfânta împărăteasă Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, a ridicat pe muntele Eleonului sau al Maslinilor (de unde Mântuitorul S-a înălțat la cer) o vestita biserica (Eleona), în care înălțarea se prăznuia cu mare fast și pompă, începând de la miezul nopții, mai ales prin mulțimea luminilor aprinse; azi biserica e în ruină, dar în ziua înălțării se adună încă acolo o mulțime de creștini, iar clerul diferitelor confesiuni săvârșește Sfânta Liturghie pe altare portative. În unele părți, în aceeași zi, creștinii se salută cu formula „Hristos S-a înălțat”. Slujba zilei se caracterizează prin aceea că are legătură și cu învierea și cu Pogorârea Sfântului Duh. Astfel, după Evanghelia de la Utrenie se cântă Învierea lui Hristos văzând…, iar Catavasiile sunt irmoasele Canonului de la Pogorârea Sfântului Duh, deoarece sărbătoarea Înălțării nu are Catavasii proprii.
(Sursa: http://www.crestinortodox.ro)