Ne-am îndreptat pașii spre Bogdănești, în ajunul Sărbătorii Preacuvioasei Parascheva, pentru că știam că se fac pregătiri pentru cel de-al doilea hram al Bisericii „Pogorîrea Sfîntului Duh”, și că gospodinele din sat se află la casa de prăznuire pentru a pregăti bucate necesare agapei creștine de după Sfînta Liturghie. Era aproape de seară, dar credincioasele din sat parcă pierduseră noțiunea timpului, stînd aplecate asupra oalelor cu sărmăluțe. Liniștea amurgului era străpunsă doar de poveștile, fel de fel, spuse de femeile din sat, bucuroase că pot face ceva pentru enoriașii din parohia lor, de fapt pentru toți oamenii din sat care au fost invitați la sărbătoarea hramului.
N-am zăbovit foarte mult printre cratițe și arome îmbietoare de mîncăruri tradiționale, pentru că ne aștepta o poveste cu mult mai profundă care este legată de această bisericuță a Bogdăneștiului, un loc cald și primitor, ca și lemnul din care, cu multă sudoare, înaintașii satului au zidit acest loc de închinăciune. Multe biserici întîlnim de-a lungul călătoriilor noastre, multe s-au construit și după 1989, din cărămidă sau piatră, dar important este să simți în aceste lăcașuri harul lui Dumnezeu, căldura de care cu toții avem atîta nevoie, liniștea și speranța care ne ajută să mai facem un pas pe drumul vieții noastre, și așa mult încercat. Asta simte omul în această biserică care își are rădăcinile în anul 1937, cînd părintele Mihai Cîrlănescu a pus temelia acestui locaș de închinăciune. Din păcate, războiul a fost cel care a „nimicit”, pentru un moment, visul sătenilor de a avea o bisericuță, un loc liniștit în care să-și aplece genunchii la rugăciune. După doi ani de vremuri grele, nesigure, bisericuța „a prins viață” prin rîvna, evlavia, priceperea preotului Ioan Alexandrescu. Cu ajutorul credincioșilor, care de multe ori nu aveau casă, nici masă, ci își sacrificau tot timpul, toată agoniseala, pentru înălțarea bisericii, părintele Alexandrescu s-a bucurat că a reușit să ducă la bun sfîrșit construcția bisericii, care în anul 1955 a fost sfințită de către ÎPS Mitropolit Sebastian. Mulți dintre sătenii cu care am stat de vorbă ne-au spus că o biserică este primitoare dacă și cel care slujește la Sfîntul Altar este un om bun, înțelept, cuviincios, care își iubește credincioșii pe care îi păstorește. Așa am aflat de la ei că părintele paroh Marcel Ursuțu este un bun păstor, un om care „te unge la suflet” cînd îi asculți predica, deși tînăr, este destoinic a învăța pe alții, neagonisitor de cîștig sau, cum se spune în cărțile sfinte, „neagonisitor de arginți”.
– „Știe să-si rînduiască propria lui casă, și poate să poarte grijă de Biserica lui Dumnezeu, de biserica noastră la care cu drag venim în fiecare duminică și sărbătoare”
Această bisericuță din lemn, care se înalță semeață, „cu trupul zvelt” spre înălțimile cerului, vopsită în albastru, o culoare a speranței, dar spre care se ajunge cu destulă dificultate pentru că cei vreo 400 de metri de la stradă nu sînt asfaltați (din păcate), în opinia sătenilor este „un veșnic ocrotitor al comunității”, un loc care te primește cu blîndețe, de pe înălțimi, ori de ori cîte ori simți nevoia să te adăpostești la umbra sfinților pictați pe pereții interiori ai bisericii, ușor înnegriți de negura vremii, un loc în care nu simți răceala zidurilor de piatră, ci căldura și dragostea lui Dumnezeu. Fără să-și uite înaintașii, pe cei mai de seamă dintre ei, sătenii din Bogănești (și nu cei care au publicat o carte „Bogdănești, trăire ortodoxă și învățămînt românesc”, o istorie a comunei Bogdănești, un volum care nu vorbește mai deloc despre unul dintre preoții care și-a pus indubitabil pecetea pe viața ortodoxă a comunei Bogdănești, preotul Ioan Alexandrescu, un om a cărui ființă a vibrat permanent pentru Bogdănești, pentru biserica de lemn în care a slujit, pentru oamenii cărora le-a transmis cuvintele lui Dumnezeu) își amintesc cu drag de cel trecut în „rîndul drepților”, de părintele Alexandrescu al cărui mormînt este lîngă biserica pe care a ctitorit-o, pe care a iubit-o atît de mult, pentru care s-a sacrificat, fapt care i s-a și împlinit. Amintirea părintelui este mereu vie în mintea sătenilor care l-au cunoscut și sînt bucuroși că, de acolo, din ceruri, îi veghează și îi ocrotește cu bunătatea sa. Oamenii își amintesc că părintele Alexandrescu era cu „dare de mînă”, nu era „hrăpăreț”, cum sînt mulți alți slujitori din zonă, și iubea foarte mult copiii satului, pe care mereu îi răsplătea cu dulciuri. La fel și părintele Ursuțu, parohul de astăzi al bisericii, care, vorba unui enoriaș „știe să-si rînduiască propria lui casă, și poate să poarte grijă de Biserica lui Dumnezeu, de biserica noastră la care cu drag venim în fiecare duminică și sărbătoare”. Dacă sînt și mulți preoți din zonă care, „luați de val”, de Internet, de lucrurile lumești, materiale, uită sau n-au timp să asculte povestea, durerea, necazul fiecărei bătrîne, părintele Marcel Ursuțu vrea să facă ceva pentru această bisericuță pe care o slujește, vrea ca în primăvară să restaureze pictura, să curețe catapeteasma și să îmbrace biserica ca pe o „mireasă” a lui Dumnezeu. Am întîlnit la Biserica „Pogorîrea Sfîntului Duh” din Bogdănești un altfel de viață duhovnicească, un exemplu de pioșenie, de bună cuviință, de onestitate, în care nu-și fac loc falsurile și îmbogățirile de peste noapte ale celor care ar trebui să împartă „din bucata lor de pîine” și cu săracii.
Este vorba de adevărata dragostea pentru biserică, asemeni celei pe care preotul Ioan Alexandrescu a avut-o pentru biserica de lemn din Bogădenști, pe care o compara cu „Bisericuța din Albac”, cea din versurile lui
Octavian Goga: „Bisericuță din Albac/ Tu ești al vremurilor semn/Tot bietul nostru plîns sărac/E-nchis în trupul tău de lemn/Din ce-am văzut, am ce-am visat/Atîtea rugăciuni aprinzi/Și-atîta vis neizbîndit/Sub vechiul tău tavan de grinzi/Tu știi cum ne-am trudit stingher/De-a pururi fără crezămînt/La Dumnezeu acolo-n cer/Și la-mpăratul pe pamînt”.
