Mântuirea: Azi, nu mâine…
Un om plin de păcate, ascultând o predică despre mântuirea sufletului, prin primirea sfintei învățături a Domnului nostru Iisus Hristos, se hotărî să înceapă și el o viață lipsită de greșeli, dar își zise:
„Încep de mâine”.
Peste noapte însă, păcătosul muri.
„Mâine” este vorba Diavolului, numai „azi” este vorba lui Dumnezeu.
Patimile: Cununa virtuții
Un înțelept din vechime, care toată viața luptase și biruise toate pornirile rele, ieși într-o zi la plimbare având în jurul capului o coroană verde de stejar.
Niște trecători îl opriră, spunându-i:
– Numai vitejilor din războaie li se cuvine aceasta…
Iar el le răspunse:
– Oameni buni, eu am biruit dușmani mai tari și mai cumpliți decât cei de pe câmpul de luptă. Am biruit sărăcia, am înfrânt lenea, am gonit trufia, am zdrobit patimile trupești…
Cei ce strigaseră la el rămaseră rușinați la aceste vorbe, dându-și seama că înțeleptul acela avea dreptate.
Pocăința: Drumul lacrimilor
Un mare bandit, după ce a trăit o viață de nelegiuiri, și-a luat îndemnul să se pocăiască.
A mers la un pustnic și i-a spus gândul lui.
Pustnicul l-a sfătuit:
– Ia un butoi mare și umple-l cu apă. Și când o fi plin, să știi că Dumnezeu te-a iertat.
Omul merse și făcu așa. Dar din ce turna, din aia butoiul rămânea gol. Turna zadarnic.
Începu el atunci să se mâhnească, zicându-și: „Se vede treaba că nu găsesc iertare la Dumnezeu…”.
Așa de mare era mâhnirea lui, că începură să-i curgă lacrimile.
Atunci s-a petrecut o minune.
Butoiul s-a umplut pe dată, iar omul a simțit în suflet mângâierea iertării lui Dumnezeu.
Numai prin lacrimile căinței putem căpăta de la Dumnezeu iertarea păcatelor noastre.
Rugăciunea: Potolirea fricii
Fiind furtuna mare, căpitanul unei corabii îi dădu porunca celui mai tânăr marinar să se urce pe catarg și să lege o frânghie ce se rupsese.
Marinarul se înfricoșa și, înainte de a se urca, se duse puțin în cabina sa.
Cum se întorsese înviorat la față, căpitanul îl ispiti:
– Ai băut o gură de rachiu!?
– Nu, răspunse supus marinarul, m-am rugat lui Dumnezeu.
Sfânta Împărtășanie: Leacul minunat
Într-o casă de muncitor sărac dar plin de credință în bunătatea lui Dumnezeu zăcea de grea boală un copilaș. Doctorul nu mai avea nici o nădejde să-l scape. Mama copilului, ostenită de veghe, aștepta voia lui Dumnezeu.
Văzând că boala nu se dă bătută, femeia îl cheamă pe preot să-l împărtășească pe copil.
După ce-i dădu sfânta împărtășanie, părintele îl întreabă pe copil:
– Cum îți este?
Copilul își adună toate puterile și răspunse:
– Da, mi-e foarte bine.
A doua zi, când veni doctorul, fu tare uimit: copilul era mult mai bine.
Peste o săptămână, copilașul se juca în ogradă cu frații lui, însănătoșit pe deplin, cu toate că nu mai fusese nici o nădejde.
Fiindcă una-i puterea omului și alta este cea a lui Dumnezeu.
Sfânta Scriptură: Ceea ce nu arde
Luând foc odată casa unui om credincios din Scandinavia, au ars toate lucrurile, afară de Biblie, care fu găsită neatinsă.
Tot așa s-a întâmplat la focul din biserica de la Costești. Sfânta Evanghelie a scăpat neatinsă de foc. Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi atins de foc, ci el e stăpân pe foc.
Sfânta Treime: Unul și trei, trei și unul
– Cum se poate închipui Sfânta Treime în una și aceeași ființă?, întreabă odată un om pe un preot.
Preotul îi răspunse:
– Ia pildă, fiule, soarele. El unul este, și totuși, trei chipuri are. El, cu lumina și căldura lui una sunt, cu toate că-s trei. Și-s trei, cu toate că-s una.
