1. Suflet întunecat
Într-o iarnă grea, un călugăr a plecat din mănăstire spre satul de la poalele muntelui, să vadă de sănătatea unui copil pe care boală îl țintuise la pat. La marginea pădurii, a găsit, căzut în zăpadă, un cerb mort de foame și frig, dar și-a continuat drumul. Ajuns în casa băiatului, l-a chemat pe tatăl acestuia și i-a spus:
– Am găsit, nu departe de aici, un cerb pe care frigul și foamea l-au răpus. Haide să îl iei și veți avea hrană pentru o vreme!
Bucuros, omul i-a mulțumit călugărului și l-a urmat la locul cu pricina. Lângă cerbul mort, însă, zăcea acum un lup, care, găsind între timp animalul, îl devorase. Neștiind să se oprească la timp, mânat doar de o lăcomie exagerată, lupul mâncase mult mai mult decât i-ar fi trebuit și decât ar fi avut nevoie. Acum zăcea mort, ucis de propria lui lăcomie.
Văzând toate acestea, călugărul îi spuse țăranului:
– Vezi tu, unii sunt asemenea cerbului, răpuși de griji și nevoi, de lipsuri si greutăți. Sufletul lor se întunecă și „îngheață” în atâtea necazuri. Aceștia uită de Dumnezeu și de cele sfinte, furați de viața grea pe care o trăiesc, când doar credința le-ar mai putea încălzi sufletul. Numai dragostea și mila lui Dumnezeu îi pot întări; nu trebuie decât să le caute. Însă, alții – vai de
aceia! – sunt asemenea lupului. Au ce le trebuie, au chiar mai mult decât le-ar trebui și, cu toate acestea, sunt și ei morți sufletește. Trăiesc doar pentru ei, când ar putea să dea și altora. Sufletul lor este „înghețat” de egoism, întunecat de lăcomie. Vai de ei, căci păcatul lor este cu atât mai mare! Să fii copleșit de greutăți este o neputință, însă să fii doborât de plăceri este o rușine! La Judecata ce va veni curând, va fi rău de sufletul îngenuncheat de greutăți, dar va fi vai și amar de sufletul îngenuncheat de plăceri.
„Ispitele sunt de două feluri: sau strâmtorile vieții încearcă inimile, vădind răbdarea lor, sau belșugul vieții devine iarăși chip de ispita. E la fel de greu, atât să-ți păstrezi sufletul neînjosit de greutăți, cât și să nu ți-l jignești în situații înalte”
2. Dragostea călugărului
Pe un drum, un câine a sărit la un om și a început să-l latre. Omul, însă, a pus imediat mâna pe o piatră și a aruncat după animal. Câinele s-a ferit și, ce să vezi ?!, a sărit mai tare la om, gata-gata să-l muște. Speriat rău, omul a mai apucat doar să între într-o curte și să trântească poarta. Acum stătea acolo, în timp ce câinele urlă de mama focului dincolo de gard.
Chiar în acel timp, a trecut pe stradă și un călugăr. Văzându-l, câinele a sărit la părinte, lătrând și arătându-și colții. Liniștit, călugărul a scos o bucată de pâine din traistă și i-a întins-o cățelului. Imediat, acesta a încetat să latre, s-a apropiat ușor-ușor și, dându-și seama de bunătatea omului, a luat bucățică de pâine chiar din mâna acestuia și a început să o mănânce de zor. Apoi s-a așezat lângă călugăr, dând din coadă.
– Vezi, omule – i-a spus părintele celui din spatele gardului – bunătatea naște totdeauna bunătate. Dacă tu ai fost râu cu câinele, cum ai fi vrut să fie el cu tine. Hai, vino și mângâie-l!
Să nu mai faci niciodată un râu, acolo unde poți face bine. Și crede-mă, oriunde și oricând poți face numai bine. De tine depinde!
„Dragostea este bucuria de a face altora bucurii”
