S-a întâmplat ca, în chiar ziua dezagreabilei parade gay, să-mi cadă în mână o carte șturlubatică și de-a dreptul fermecătoare: „Povestea poveștilor” (de fapt, titlul cel adevărat sună mai altfel…) pe care Creangă a citit-o la „Junimea” într-una din hoinărelile sale pe „pe ulița mică”.
Nu-s adeptul pudibonderiei exagerate. Între altele, l-am editat (și prefațat) pentru întâia oară în România pe „divinul marchiz” Sade – JUSTINE, în 1990 și JULIETTE, în 1993, așa că am receptat cu interesul cuvenit inițiativa Editurii „Nemira” de a tipări bilingv cel dintâi samizdat românesc, însoțindu-l de o replică „actualizată” a „Poveștii poveștilor” datorată lui Mircea Nedelciu și de comentariile docte, suculente și spectaculoase ale lui Luca Pițu. Ba și cu desene sugestive (eufemism!) semnate – cum altfel? – de o reprezentantă a sexului frumos, graficiana Oana Selegean. Într-un fel, textul lui Creangă e-o pledoarie pentru naturalețe, normalitate, vânjoșenie moldo-valahă, în deplin contrast cu dragostea chioară și amorul ghebos propuse de cohorta homosexualilor.
„Histoire d’une pine” (las, totuși, titlul în franceză…) se deschide cu o „prefață cinegetică” (aluzie la „Pseudokinegeticos”?) în care Luca Pițu denudează misterul falic al știuletelui, trecându-l prin alte literaturi și civilizații, încadrându-l într-un rural fantastic, populat de dildo-uri cu viață de sine stătătoare și ridicându-l la nivel de „simbol valah”, menit să nutrească la propriu („făina de cucuruz, preacinstitul mălai, e una din bazele alimentației poporane carpato-dunărești”) dar și să opereze cu fulminant succes (apud Creangă) într-o zonă perdeluită în care necesitatea guvernează la fel de imperios. Nu-i chiar lesne să te apropii de un text al lui Pițu; mai întâi, e nevoie de ceva știință de carte, fiindcă referirile livrești și asociațiile neașteptate te obligă la reveniri și întoarceri în bibliotecă. Apoi, se cuvine să-i accepți viziunea declarat iconoclastă. În fine, face trebuință stabilirea acordului fin cu o rară aplecare către perpetuă invenție lingvistică – nu doar joc de artificii gen San-Antonio, ci poznașă de-construcție și re-creere terminologică de rafinată intelectualitate. Și-a aflat, în „prefața cinegetică”, taman teritoriul ideal de savuroasă operare și exprimare neconvențională. Traducerea poveștii în franceză… ce poate fi mai dificil decât tălmăcirea unei fraze a humuleșteanului? Până și a încerca e un merit, darămite să duci truda până la capăt și – cum se pare – cu folos! Surpriza surprizelor, în această carte, ne-o oferă Mircea Nedelciu. Fie-i țărâna ușoară: a murit la 49 de ani și nu și-a putut vedea textul tipărit, încă și bilingv!
De altfel, se împlinesc cifre rotunde de la ambele nașteri: 130 de ani de la întâia citire a „Poveștii…” la „Junimea” și 20 de la scrierea replicii lui Nedelciu. Prozatorul optzecist avea un comportament de fată mare și o delicatețe aproape feminină. Nu l-am bănuit niciodată c-ar fi capabil de asemenea defulare sarcastică și de capacitatea condimentării sugestiilor erotice cu șarje politice de tot hazul (trist). Nedelciu imaginează o coadă ante-revoluționară la mașina frigorifică din care se distribuia rodul năstrușnic cules de pe ogorului țăranului lui Creangă. Desigur, jinduitul produs n-a ajuns la toată lumea, așa că pentru codașele cozii n-au mai rămas decât… tacâmuri de „pine” (Pițu propune și o altă etimologie pentru „comunism”, derivându-l din „queue” – coadă – spre a ajunge „queuemmunisme”…) Așteptau la rând și privilegiatele regimului, fiind profund dezamăgite de produsul similar primit prin pachete, din străinătate, deoarece „Când le-am scos din țiplă / S-au muiat într-o clipă / Ori la Poștă au fost uzate / Ori în Vest sterilizate”. Cărticica arată imensa distanță dintre pornografia de doi bani, practicată de reprezentante ale noului val în proza autohtonă „modernă” și tematica similară atacată cu umor zdravăn și sănătos, iată, nu numai de clasici, ci și de „optzeciști”. Cutez o neînsemnată corectură: Creangă n-a fost popă, cum Cajvana, baștina lui Pițu, nu-i oraș. N-a fost decât diacon. Ferit, așadar, de „zvâcul” și „zmâcul” imaginat de humuleștean în finalul acestei mici bijuterii ce se cuvine citită fără urmă de prejudecăți…
