Povestea Porcului

Ignat e un țăran sărac cu mulți copii și cu o nevastă despre care nu știe că e însărcinată. Î0n preajma Crăciunului pleacă la vânat să procure hrana familiei. În pădure întâlnește un popă care îi oferă nouă porci grași, cerându-i în schimb ce are el acasă fără să știe. Omul se-nvoiește, se-ntoarce acasă, dar copiii îi spun că tocmai li s-a născut un frățior, motiv de mâhnire pentru bietul tată, care își imaginează că i se va lua acest din urma fiu.
Seara, Dumnezeu și Sfântul Petru, incognito, umblând pe pământ și negăsind gazdă, cer să rămână peste noapte tocmai la familia lui Ignat. Sunt primiți în sărăcia lucie și, cu ajutorul copiilor și prin forța focului, fac minuni (transformă resturile de la animale în … pâine și lapte). La miezul nopții vine popa să-și ia ce i s-a promis. În loc să-i răspundă Ignat, îi răspunde Dumnezeu, care îl provoacă la… ciumerlit (adică la un dialog în cimilituri, în ghicitori), pe tema sensului numerelor. După schimbul de replici, popa, alias Satana, recunoaște că s-a confruntat cu Dumnezeu: „Cred, Doamne, că ești tu!”, zice, iar apoi crapă.
Astfel omul și familia lui sunt scăpați. Care e legătura între porc, sacrificiu, Crăciun, dincolo de povestea lui Ignat? Porcul e un animal demonic, conform textelor evanghelice, subliniază și A. Oișteanu. Fantasma înghițirii fără saț e asociată cu imaginea porcului. Dar lăcomia nu rămâne nesancționată în mentalul popular. În colinda Vasilca, porcul e judecat pentru lăcomia lui chiar de Dumnezeu, de Maica Precesta, de Crăciun.
Se vorbește despre viața porcului Siva sau Vasilca, prinderea lui, jertfirea lui prin ardere („și cu paie mă pârliră”), împodobirea capului pentru colindat. Ghinoiu crede că numele ar veni de la cel al zeului indian Shiva, pentru ca obiceiul Siva, practicat până la mijlocul sec. XX, în noaptea de Revelion sau în ziua de Anul Nou, a fost atestat în Europa doar la noi și la aromâni, iar în Asia, la indieni.
Românii păstrează porcul în multe elemente de cult, arată Ghinoiu: îl sacrifică ritual, prepară alimente rituale (cârnați, piftie), îi imită glasul cu surle, apare în folclorul și jocurile copiilor („De-a Poarca”, „Purceaua”). Porcul, datorită prolificității ridicate și gestației scurte, a fost comparat cu spicul de grâu. Așa că e un substitut al spiritului grâului. În Antichitate, el era asociat cu divinitățile vegetației: Demeter, Persefona, Attis, Adonis, Osiris, Dionysos. Spiritul grâului ca porc, arată Frazer, e atestat la turingieni (unde, când unduiesc lanurile, se spunea că „Mistrețul dă iureș prin grâu”), la unii estonieni, care dezvoltaseră obiceiuri legate de ultimul snop de grâu luat de pe câmp și denumit „Mistrețul grâului”, la suedezi, la danezi (unde de Crăciun se cocea o pâine – „Mistrețul de Crăciun”, care de Sărbători rămânea pe masă și care deseori era păstrată până la semănatul de primăvară, când se amestecă în grâul de sămânță și se împărțea plugarilor și boilor). La unii estonieni și la suedezi se sacrificau de Crăciun, respectiv, un purcel de lapte și un mistreț. Porcul apare deci frecvent asociat cu grâul, în folclorul european. Ignatul e o divinitate legată de cultul soarelui și al focului. Sacrificiul sângeros al porcului și ritul funerar de incinerare (pârlitul porcului) în ziua de Ignat (ignis: foc) sunt practici întâlnite mai peste tot la noi. Ipoteza lui Ghinoiu e că sacrificiul se făcea primăvara, de semănatul grâului, și că s-a transferat de la echinocțiu la solstițiu, la fel ca alte obiceiuri.