Povestea anului tău

La început de an, prin excelență, facem bilanțul: analizăm ceea ce am realizat, ce am învățat, cum și-a lăsat amprenta asupra noastră anul care a trecut. Aș spune că 2021 a fost un an cel puțin ciudat. Ne-am obișnuit cu starea incertă a împrejurărilor, dată de contextul pandemic, cu modificarea ritmului vieții. Fiecare an are propria lui poveste, în fapt, suntem povești de viață pe care le cărăm în spate: povești spuse, tăinuite, grele, frumoase, dure, blânde sau dureroase. Cum arată povestea anului tău?
Îți propun să-ți acorzi câteva minute pentru a te gândi la cum sună povestea anului tău. Începe prin a nu te rușina de durere sau eșec. Psihologul Harriet Lerner scrie că „singura cale de a evita să fii tratat rău în această lume e să te ascunzi într-un colț întunecat și să rămâi mut. Dacă ieși în lume sau dacă-i lași pe alții să intre în lumea ta, vei fi rănit de multe ori. Același lucru se întâmplă și dacă ai crescut într-o familie cu ființe umane și nu într-o haită de lupi. Unii oameni se vor purta urât și nu-și vor cere scuze, nu vor îndrepta răul făcut și nici nu le va păsa de sentimentele altora.
Condiția umană presupune, printre altele, și durere. Noi ascundem durerea, pentru că avem impresia că trăirea ei ne face slabi, dar durerea e uneori prețul pentru realizări, care stă în nopți nedormite, dezamăgiri, refuz, compromis sau renunțare. Suntem construiți și prin modul în care gestionăm durerea, iar trăirea ei ne face sensibili la emoțiile altora și nevoile lor. Așadar, nu te rușina de durerea ta. Nu te rușina de eșecul tău. Ele reprezintă o parte din viața ta la fel ca momentele fericite și realizările.
În mod paradoxal, suntem atât de diferiți și în același timp atât de asemănători. Avem nevoi similare: de apă, hrană, apartenență, intimitate, dragoste, respectul grupului. Avem nevoie de autoactualizare, care se traduce prin creativitate, stare de flux, niveluri de conștiință și spiritualitate. Indiferent în ce țară ne aflăm: România, Canada, Somalia, avem aceleași nevoi care se cer satisfăcute de la bază spre vârf.
Ne diferențiază cultura, mediul familial, nivelul de școlarizare, inteligența, talentele înnăscute și abilitățile dezvoltate. Suntem asemănători și, totodată, atât de diferiți, iar cuvintele sunt un potențial spațiu comun de întâlnire în care ne putem intersecta lumile, trăirile, emoțiile, viețile, poate. Cuvintele refac „strigătul originar” al omenescului din noi, spunea criticul literar Liviu Papadima. E spațiul în care dăm sens lumii și ne definim propriile existențe. Aici, în spațiul cuvintelor, ne putem întâlni pentru a împărtăși experiența noastră de viață, lucrurile care ne leagă, ce am învățat și cum putem merge mai departe, cum putem fi mai înțelepți, mai buni, mai conștienți.
Relativitatea contextelor
Te provoc să gândești că tot ceea ce azi pare negativ sau pozitiv depinde doar de un context, de aceea nu te grăbi să tragi concluzii, ci lasă timpul să decidă ce este mai bine pentru tine. Am citit o poveste înțeleaptă, în acest sens, pe care o împărtășesc: „Undeva, într-un sat, trăia un om a cărui avere era doar un cal alb, puternic, frumos. Omul abia își ținea zilele și familia, iar localnicii i-au cerut să le vândă lor calul, oferindu-i mulți bani. Omul s-a uitat la copiii flămânzi, s-a uitat și la calul său pe care îl iubea, și a refuzat oferta. Aceștia l-au întrebat de ce își condamnă familia la sărăcie, poate chiar și la moarte, iar omul a răspuns mai mult pentru sine: „o fi bine, o fi rău…” Au venit alți cumpărători, oferindu-i și mai mulți bani, iar omul a dat același răspuns. Într-o zi, cineva a lăsat ușa grajdului deschisă și calul a fugit, iar sătenii s-au grăbit să-i reproșeze: „Ai văzut? Dumnezeu te-a pedepsit, trebuia să-l vinzi. Acum familia ta va muri de foame”. Omul a răspuns din nou, privind către cer, mai mult pentru sine, „o fi bine, o fi rău…” Peste câteva zile, calul s-a întors cu încă alți trei cai sălbatici, mari și puternici, pe care omul i-a îngrijit. Toată lumea îl pizmuia. Într-o zi, fiul lui a plecat călare pe calul cel mai puternic și a căzut pe o costișă, rupându-și trei coaste. Oamenii îl învinuiau, din nou, pe om, care, uitându-se la cer, își spunea mai mult pentru sine, „o fi bine, o fi rău…” Dar, într-o zi, a început războiul și toți flăcăii din sat au primit chemare, mai puțin băiatul lui, care era rănit. Toți tinerii plecați la război nu s-au mai întors niciodată. Oamenii îl ocoleau, privindu-l chiorâș, iar omul se uita spre cer zicând: „o fi bine, o fi rău…”
Povestea arată că tot ceea ce azi pare negativ, uitându-te la viața ta, te pregătește, poate, pentru un nou context, nebănuit, și în care decizia pe care ai luat-o și experiența acumulată îți vor fi de folos.
Începe cu gândul la final
Viața te aruncă într-o luptă inevitabilă pentru existență: vrei să-ți faci un rost în lume, o carieră, vrei să-ți valorifici talentele și potențialul, vrei o familie și să-i asiguri stabilitate financiară, ai copii și dorești să le oferi cea mai bună educație, vrei o schimbare profesională… Toate acestea vin la pachet cu un stres copleșitor și, în tot acest iureș, singura preocupare e lupta pentru mai mult, pentru un prezent sau viitor mai bun.
În cartea „O chestiune de viață și de moarte”, scrisă de Irvin Yalom și soția sa, Marilyn, bolnavă de mielom malign, cei doi își povestesc viața trăită împreună – 73 de ani de relație și 65 de ani de căsnicie. Pe parcursul cărții, autorii relatează pe rând, fiecare în câte un capitol, experiențe din căsnicia și viața lor impregnate de o muncă plină de sens și satisfacții. Una dintre pacientele lui Irvin Yalom, bolnavă de cancer, Ellie, aflată la sfârșitul vieții și dorind să valorifice timpul care i-a rămas de trăit, a scris următoarele concluzii: „Viața este temporară întotdeauna și pentru toată lumea. Treaba mea este să trăiesc până când voi muri. Treaba mea este să mă împac cu corpul meu și să-l iubesc pe de-a-ntregul și așa cum e, astfel încât din acel nucleu statornic să întind mâinile cu putere și generozitate. Poate că pot fi un pionier al morții pentru prietenii și semenii mei. Am hotărât să fiu un model pentru copiii mei, un model de cum să mori”.
Irvin Yalom a descoperit în urma terapiei de grup cu pacienții în fază terminală că anxietatea față de moarte e cu atât mai prezentă la pacienți, cu cât regretele legate de modul în care și-au trăit viața sunt semnificative. De aceea, îți propun abordarea începând cu gândul la final, adică, să fii conștient de faptul că tot ceea ce faci acum are valoare, dar moartea va pune într-un con de umbră toată zbaterea prezentă. Așa că, în cele mai grele momente, respiră adânc și ancorează-te în prezent. Cea mai dificilă provocare e temporară. Cea mai mare miză e un fleac pe lângă importanța unei vieți echilibrate și fără regrete semnificative la sfârșitul ei.
(Alina A. Rotaru , Ziarul Lumina)