Una dintre edițiile de vară ale Cenaclului „Nectarie”, Vama, a fost găzduită în grădina primitoare a lui Costel Simirea, la Gura Humorului, la umbra versurilor în floare, ascultând poveștile nescrise ale ierbii, abia renăscânde de sub tăișul coasei. Când soarele dezmierda încă pământul însetat de povara luminii, rușinat de plenitudinea dezgolirii trufașe a cerului, cei care culeg cuvintele din roua gândirii și-au scris amintirile pe laița mângâiată de vremuri, ca dintr-o altă grădină, a bunicii: Ioan Mugurel Sasu, Vasile Aioanei, Ioan Abutnăriței, Paraschiva Abutnăriței, Luminița Reveica Țaran, Limona Rusu, Monica Buhac, Mihaela Drelciuc, George Sauciuc, Ovidiu Donisă, Dumitru Muntean, Traian Nistiriuc Ivanciu, Gabriela Braha, Valerian Bedrule, Radu Stancu, Vasile Chindriș, Marian Călinescu.
După obișnuință, ședința a fost condusă de președintele cenaclului, Ioan Mugurel Sasu, care a prezentat Revista Presei, noul număr al revistei editate de Cenaclul „Nectarie”, Vama, „Surâsul Bucovinei”, nr. 2 (36), iunie 2024, și a punctat fiecare moment cu informații suplimentare din istoria omenirii.
Pagina de istorie a fost realizată de Vasile Aioanei și de Ioan Abutnăriței, care au scotocit în negura vremurilor, pentru a îmblânzi trecutul, din care se va scrie viitorul unor zile mai bune.
Vasile Aioanei a prezentat 3 tratate importante pentru istoria universală și pentru istoria națională: Tratatul de la Trianon, Tratatul de la Versailles, Tratatul de la Saint Germain.
Tratatul de la Trianona fost semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război Mondial. Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv România), pe de o parte, și de Ungaria, de altă parte. Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat Ungaria cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), România și Cehoslovacia. Tratatul de la Trianon a făcut parte din seria tratatelor încheiate la finalul Primului Război Mondial, celelalte fiind tratatele de pace încheiate de Puterile Aliate cu Germania (la Versailles, în 28 iunie 1919), Austria (la Saint Germain en Laye, în 10 septembrie 1919), Bulgaria (la Neuilly, în 27 noiembrie 1919) și cu Turcia (la Sèvres, semnat la 4 iunie 1920 și repudiat apoi, fiind înlocuit cu tratatul de la Lausanne). Tratatul de la Versailles, din 1919, este un tratat de pace creat ca rezultat al negocierilor de 6 luni purtate la Conferința de Pace de la Paris din 1919, ce a dus la încheierea oficială a Primului Război Mondial între forțele Aliaților (Franța, Anglia, SUA, Italia, Japonia, Polonia, România, Serbia, Cehoslovacia) și cele ale Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, Bulgaria). Tratatul este urmarea armistițiului semnat la 11 noiembrie 1918, în pădurea din Compiègne, ce a pus punct luptelor. Tratatul stipula ca Germania să-și asume completa responsabilitate pentru declanșarea războiului și să plătească mari compensații (reparații de război) trupelor aliate. Germania pierdea, de asemenea, teritorii în favoarea țărilor vecine, suferea o severă limitare a forțelor militare și a fost deposedată de coloniile sale africane și cele de dincolo de ocean. Reprezentanții noului Guvern german (Republica de la Weimar) au fost obligați de către învingători să semneze acest tratat, altfel luptele aveau să înceapă iarăși. Ministrul de Externe al Germaniei, Hermann Müller, a semnat Tratatul la 28 iunie 1919. Tratatul a fost ratificat de către Liga Națiunilor la 10 ianuarie 1920. În Germania, tratatul a cauzat un șoc, resimțit, deseori, ca o traumă sau un complex anti-Versailles, care, în cele din urmă, a contribuit la colapsul Republicii de la Weimar, în 1933, și la accederea lui Adolf Hitler la putere. Tratatul de pace de la Saint Germain en Laye, cunoscut sub numele de Tratatul de la Saint Germain a reprezentat tratatul de pace încheiat între Aliații din Primul război mondial și noii create Republici a Austriei. Tratatul a fost semnat la data de 10 septembrie 1919 de către reprezentanții Austriei și reprezentanții diplomatici ai 17 state. Prin tratat, s-a recunoscut independența Republicii Austria (numită colocvial în acea perioadă Austria Germană pentru a se marca diferența față de Austro-Ungaria), și a dus la dezmembrarea Dublei Monarhii, prin constituirea statelor Polonia, Cehoslovacia și a Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, apartenența Bucovinei la România și a Tirolului de Sud în Italia. Prin acest tratat, Austria a fost obligată să renunțe în favoarea României la toate drepturile asupra Bucovinei.
Cu binecunoscutu-i talent de povestitor, Ioan Abutnăriței a vorbit despre „un intelectual de geniu, cu o viață tumultoasă și cu o moarte prea devreme, un bucovinean vestit prin dârzenia neînduplecată și focul din privire” (Nicolae Iorga), Vasile Lițiu.
Odată cu începerea Primului Război Mondial, cei mai mulți dintre locuitorii români ai Bucovinei considerau că, „pentru noi, Românii Bucovineni, soarta Austriei este și soarta noastră; aceasta este convingerea nestrămutată nu numai a lumii noastre intelectuale, ci și a întregului Neam Românesc din Bucovina, până în păturile cele mai largi ale poporului”, iar afirmația aceasta este susținută de numărul incredibil de mare al românilor bucovineni care mor, pe fronturile habsburgice, pentru apărarea Austriei. În tranșeele României Mari luptă doar Iustin Breabăn, Lascăr Luția, Ambrozie Micuțariu, Silvestru Micuțariu, Dumitru Mihalaș, Vasile Popescu și Teodor Turturean, lor alăturându-li-se și câțiva cărturari, precum Ion Grămadă, căzut la Cireșoaia, în 27 august 1917, Dimitrie Marmeliuc, rănit la Oituz, Alexandru Bocănețu, rănit la Mărășești, iar ca necombatanți, Ion I. Nistor, George Tofan, Aurel Morariu, Vasile Lițu, Dr. Slușanschi, toți considerați, în Bucovina vremii, „dezertori de frica războiului”, „elemente obscure și indivizi înzestrați cu diferite defecte morale, care au preferat să se îndosească pentru a-și salva viața împreună cu păcatele lor”. În vremea asta, confruntându-se cu „muscalul (care) a intrat în țară și voește să răpună Împărăția”, „bravii ostași din Regimentul 41 s-a luptat cu neasămănată bravură. 62 de feciori români au fost distinși de Maiestatea Sa, Împăratul cu medalia pentru vitejie”, „Regimentul 41 de infanterie din Cernăuți, în majoritate Români, a stat în luptă neîntreruptă 54 de ore”, femeile împleteau mânecari de lână pentru ostași, pe care îi colecta „Cornelia Tarangul, în Suceava, str. Sf. Niculae, de unde se vor trimite pe câmpul de răsboi”, iar, în întreaga Bucovină, era „mare lipsă în unele soiuri de alimente”. „Rușii au reocupat, în 28 noiembrie 1914, capitala Cernăuți. De aici, rușii au înaintat pe teritoriul cuprins între râurile Prut, Ceremuș și Siret, concentrându-se în mase considerabile pe malul Prutului, la Zalucea, în dreptul orașului Sniatin, și pe malul drept al Siretului, la Berhomete și Hliboca… Populația capitalei Cernăuți, cel puțin în două părți din trei, s-a refugiat în părțile de sud ale țării sau peste Ronina și Ungaria, în provinciile vestice”, apoi, „pe la sfârșitul lunii Decemvre, Rușii începuseră a înainta peste apa Siretului”, sub comanda generalului Șîșkin, ajungând, „vineri, în ajunul anului nou a bisericii apusene, pe la 12 ore din amiazăzi” la Ițcani, la Costâna și la Mihoveni, și, de acolo, în Suceava, pe care au ocupat-o în 2 ianuarie 1915. „Urgia războiului s-a dezlănțuit ca o strașnică cumpănă asupra țerișoarei noastre. Ea și-a aflat culmea în ocupațiunea rusească, când dușmanul a cuprins întreg teritoriul dintre albia Siretului și valea adâncă a Moldovei, tăbărând în număr de zeci de mii în comunele resfirate între Gura Humorului și Valea Putnei, până adânc în Fundu-Moldovei și Ciocănești. Înaintarea falnică a Rușilor s-a sdrobit, lovindu-se de stâncile Mestecănișului, pe care le-au scăldat într-un potop de sânge. Pe urma dușmanului au remas numai jale și cea mai adâncă mizerie. 74 mii de locuitori români din părțile muntelui au îndurat cele mai mari neajunsuri”. Retragerea rușilor a continuat până în vară, când, în ziua de joi, 10 iulie 1915, au părăsit și Cernăuții.
Cu simțul artistic în sânge, scriind poezia vieții, cu măreția condeiului, dar și cu meșteșugul acului, Paraschiva Abutnăriței a vorbit despre ia românească, descriind-o ca „un semn de identitate națională și universală”: „Străbunii s-au întors în rădăcini / Lăsându-ne în ochi frânturi de cer / Alături, luciul murelor, tăciuni / Să se aprindă-n stele ce nu pier.” (Zestre)
Trăgând cu urechea la șoaptele rozelor care se înfruptau din soare, ca dintr-o pâine, abia ieșită din cuptor, Limona Rusu a întregit atmosfera de basm, rostind poetic „Mai stai”: „Mai stai lângă mine să adormim pe trandafirii / ce colindă prin inima clară / să zidim cercuri noi pe lacrimi de sfinți / îmblânzind trupul îmbrăcat în panglici de sare.”
Îmbrăcată cu o ie veche, de la bunica, o adevărată comoară, Monica Buhac a scotocit și în lada de zestre a sufletului, unde a găsit niște „cuvinte care ucid”, care „făceau cărări în pieptul meu… măcelărindu-mi amintirea, lăsându-mă pustie…”
Simțind rădăcinile cuvintelor la picioare, Mihaela Drelciuc ne-a bucurat cu amintirea lui Marin Sorescu, un poet al paradoxului, în sensul etimologic al sensului, dincolo de prima părere, un poet al sensului secund: „Și mama pe toți i-a ținut minte / Și la toți le-a făcut colac, cât a putut. / Morții noștri mănâncă și ei, odată cu ăi vii, / Și dacă nu le dai colaci de pomană, e ca și când ai / Lăsa niște copii fără pâine. / Se uită și ei cum mănâncă ceilalți / Și așteaptă / acolo în grâu, la rădăcina grâului. / Să-ți aduci aminte și de ei, / Că ei au ținut mai ’nainte pământul și rostul vieții.” (Rădăcina grâului)
Cu memoria huțulilor la purtător, George Sauciuc încă mai joacă un număr al speranței pe care îl așteaptă câștigător: „Ce faci?/ Am încercat să te sun ieri,/ e adevărat, de pe un alt număr./ Am visat că mă certam cu Soarta…/ Dar tu, Speranță,/ aveai ton de ocupat!” (cugetare)
Cu sufletul înveșmântat în frumuseți cadențate, așezat pe talgerul poeziei, de parcă ar zice „Poftiți, înfruptați-vă!”, Ovidiu Donisă ne-a adus „O scrisoare de departe” pe care ne-a citit-o personal, ca să fie sigur că o primim și nu rătăcește în vreo căsuță poștală, uitată de viață: „De printre flori de trandafir îți scriu acum scrisoare…/ Mi-e sufletul imens pustiu… și tare rău mă doare!/ Sunt veseli toți în jurul meu… și strigă… și dansează…/ Eu mă cufund în tainic hău…/ Dar mă gândesc la chipul tău…/ Și el… mă luminează!
Dumitru Munteanu a descris societatea contemporană, pornind de la sintagmele eminesciene, „simțiri reci”, „harfe zdrobite”, iar licărul de speranță îl aduc mânuitorii de condei, în frunte cu Gazda Mare, Costel Simirea; „Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice, / Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice, / Ce cu basmul povestește – veselul Costel…”
În plină vară, Traian Nistiriuc ne-a propus o „reîntoarcere la Eminescu”, un drum înspre nemurire: „Eminescu n-a murit, / nici n-avea cum… / I-a murit / doar timpul, în al său drum / spre atât de imprecisul / infinit.” (Nemurirea lui Eminescu)
Plină de viață și de zbucium lăuntric, Gabriela Braha simte gloria și fiorul ca pe niște „muguri ai inimii mele”, încercând „să fure”, prin vers, clipa promisă: „Ce glorie ar fi putut purta sufletele noastre îngemănate…”
Sub un cer măsluit de senin, Valerian Bedrule ne-a predat, maiestuos, o lecție despre poezie, amintind despre stăneștiana „lecție despre cub”: „Poezia este ambra unei zile de paradă, / e orgoliul dat de Keops piramidei fără timp / ori… parâma revoltată a fregatei, într-o radă, / e ninsoarea de pe harta drumului către Olimp;… / poezia este flerul pentru cine-aruncă nada, / trasă prin cârligul nopții, tocmai când e cerul șters, / e tăcerea bine-ntinsă, riguroasă ca torsada / de pe zidul mânăstirii, e pluralul dintr-un vers.” (Tocmai când e cerul șters)
La întoarcerea acasă, Radu Stancu ne-a împrospătat memoria unei capitale europene, Parisul „între car și autocar”, dar ne-a amintit și de cele 10 porunci ale poporului român: „1. Dați copiilor voștri nume românesc! / 2. Păstrați-vă graiul, portul și obiceiurile cele vechi românești, pentru că acestea sunt temeliile întregii nații românești. / 3. Limba românească este o moștenire din bătrâni, și totodată o avere care nu trebuie să se piardă niciodată. /4. Adunați toate scrierile, precum și toate poeziile, cântecele, chiuiturile, basmele și proverbele românești, ca nu cumva să se piardă, dați-le de la gură la gură, ca să le știe fiecare. / 5. Păstrați-vă legea ortodoxă, bisericile, precum și toate lucrurile din vechime. / 6. Nu uitați la orice pas sau lucrare, că sunteți Români. Cumpărați tot ce vă trebuie numai de la Români. / 7. Fiți mândri dacă sunteți în stare de a învăța pe alții a vorbi limba cea frumoasă, românească. / 8. Fiți mândri de poporul românesc, pentru că el este unicul care a luptat cu toate liftele păgâne, pentru a păstra graiul românesc moștenit din vechime. / 9. Ajutorați totul ce simte adevărat românește. / 10. Ca buni români, nu uitați niciodată de Dumnezeu, pentru că numai prin credința lui s-a păstrat binele întregei Românii Mari de azi.”
Mare colecționar și iubitor de lucruri nepieritoare, Vasile Chindriș, de la Ilișești, întemeietor de muzeu și președinte al Societății numismatice sucevene, era mândru de colecțiile de jetoane aprobate și propunea o recuperare a istoriei Bucovinei și printr-un panou cu cele 46 de personalități autohtone, dar și printr-un monument al eroilor deoarece „Arcul de Triumf al unei comune este Monumentul Eroilor.”
Pentru a deveni mai buni și pentru a ne descoperi și activa potențialitățile, Marian Călinescu ne-a făcut părtași la o adevărată lecție de psihologie, pe baza celor 10 daruri ale Duhului Sfânt, iar, în urma studiului de caz aplicat celebrului Păcală, l-am descoperit, altfel, pe binecunoscutul personaj al lui Petre Dulfu: cu „un trecut medical mai tumultuos, temperament coleric și o preponderentă instabilitate emoțională…”
În timp ce „cosașii descântă iarba”, iar noi eram purtați de „vraiștea de culori”, la umbra asfințitului, amfitrionul întâlnirii, Costel Simirea, ne-a urat de bine, de frumusețe și de „cuvinte potrivite”.
Luminița Reveica Țaran
