Postul și dragostea pentru aproapele

Între personalitățile Patericului egiptean se găsesc, alături de țărani simpli, și episcopi, care au pus temeiul vieții lor duhovnicești în deșert, unde au practicat asceza și rugăciunea. Între ei se găsește și Epifanie al Salaminei. Născut în Palestina, în anul 315, a petrecut o perioadă în pustie, după care a pus bazele unei mănăstiri în apropiere de orașul său natal. În 367 este hirotonit Episcop al Salaminei, în Cipru. A rămas în istorie prin tratatele sale de teologie, dar și prin prisma relațiilor sale conflictuale avute cu Sfântul Ioan Gură de Aur, împotriva căruia s-a aliat cu Arhiepiscopul Teofil al Alexandriei. Biserica a realizat o împăcare postumă între episcopul din Cipru și Patriarhul Constantinopolului. Epifanie a fost un vehement luptător împotriva ereziilor, mai cu seamă a origenismului. A murit în anul 403, iar Biserica îl pomenește în 12 mai.
În grupajul de 17 apoftegme care îi sunt dedicate în Pateric, Sfântului Epifanie îi sunt reliefate trei calități principale: este dur luptător împotriva păgânilor, bun biblist și mare ascet. În apoftegma a 4-a este prezentată întâlnirea episcopului din Cipru cu avva Ilarion. Întâlnirea este semnificativă și din perspectiva faptului că Epifanie a fost ucenicul lui Ilarion în pustie. La masă cei doi primesc o pasăre. Bătrânul ascet refuză să mănânce pentru că „de când am îmbrăcat schima călugărească n-am mâncat animal jertfit“. Epifanie răspunde: „Eu, de când am îmbrăcat schima călugărească, nu am lăsat pe nimeni să se culce supărat pe mine și nici nu m-am culcat supărat pe cineva“. Cel care concluzionează este avva Ilarion: „Iartă-mă, felul tău de viață îl întrece pe al meu“.
Gândul de a nu te culca supărat și de a nu lăsa pe cineva să se culce supărat pe tine îl găsim și la avva Agathon, dar de această dată este pus în context pentru a se vedea limpede care este locul unei asemenea practici în ierarhia valorilor creștine. Schimbul de replici dintre cei doi Părinți duhovnicești ne arată cum trăiau și cum se raportau la adevăr asceții pustiei.
Avva Ilarion are un anumit ascendent asupra Episcopului Epifanie, care fusese ucenicul lui și pe care îl rostuise duhovnicește. Bătrânul, indiferent că se găsea în pustie sau în afara ei, rămânea cât se poate de fidel principiilor sale de viețuire monahală: își respecta asceza severă. În reîntâlnirea cu Sfântul Epifanie, se întâlnește de fapt cu un alt mod de viață și cu o altă ierarhie a valorilor. Este pusă față în față nevoința trupească cu cea duhovnicească. Se întâlnește efortul fizic cu cel duhovnicesc. Postul simplu, fără alte implicații, este așezat lângă atenția față de aproapele, față de nevoile, grijile și sensibilitățile lui.
Din nou smerenia este cea care guvernează relațiile, dragostea față de adevăr are întâietate, iar bătrânul avva Ilarion știe cât de importantă este pacea, dobândirea și păstrarea ei în viața duhovnicească. De aceea recunoaște că felul în care trăiește Sfântul Epifanie este superior și chiar mai dificil. Doar cine practică o asemenea nevoință știe cât de mult trebuie să îți tai voia, să te smerești și să rabzi pentru ca în final dragostea să fie triumfătoare.
Superioritatea ascezei spirituale asupra celei duhovnicești, a efortului de a menține pacea și dragostea față de post pur și simplu nu anulează nicidecum postul, ci doar îl nuanțează și îi mai ia din rigiditate. Concluzia este cât se poate de simplă: dragostea, pacea, discernământul sunt virtuți esențiale ale creștinismului și se pot găsi la orice pas în mărturiile lăsate de Părinții Bisericii.
(Paul Siladi)