Postul. Privegherea

Vrăjmașii omului duhovnicesc: lumea, trupul, diavolul;
Aceștia trei în mod sigur îi ies omului în calea duhovnicească.
Cei buni:
– Se arată prin smerenia lor.
– Nu țin seama de lucrurile lor personale și nu pun decât foarte puțin preț pe ele. Cât despre alții, tot li se pare mai presus.
– În toate lucrurile lor smerenia stăpânește.
– Cu cât lucrează mai mult cu atât își plac mai puțin.
– Dorința vie le este de-a place lui Dumnezeu.
– Tot ceea ce ostenesc ei pentru Dumnezeu li se pare nimic.
– Sunt foarte fericiți când nu sunt băgați în seamă și când sunt criticați de alții în lucrările lor. – – – Când sunt lăudați de cineva ei sunt foarte uimiți.
– Nu doresc altceva să învețe decât numai ce le este de folos.
– Cei smeriți nu dau învățături nimănui.
Liniștirea
Petrecerea neîmpărtășită, ferită de orice grijă a vieții, ca astfel omul să poată, prin depărtarea de oameni și deîmpărtășiri, să fugă de zgomot și de cel ce „umblă răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită”, prin întâlnirile și grijile vieții. Trebuie să aibă numai o singură grijă, cum să placă lui Dumnezeu mai mult și să-și facă sufletul neosândit în ceasul morții și să afle, cu toată sârguința, lucrările fine ale dracilor și greșelile sale ce întrec nisipul mării. Cunoscându-le pe acestea omul plânge pururea, dar e mângâiat de Dumnezeu.
Postul
Postul cu măsură sau mâncarea odată în zi (a nu se sătura). Mâncarea să fie de un singur fel, din bucate neînsemnate și care se găsesc fără bătaie de cap și pe care nu le poftește sufletul. Să mănânce în fiecare zi un fel cu înfrânare. Vinul e folositor la bătrânețe, la neputință și la frig și atunci puțin. Iar la tinerețe, la căldură și la sănătate mai bună este apa – dar și aceasta puțină, căci setea e mai bună decât toate poftele trupești.
Privegherea
E bine a folosi jumătate din noapte pentru somn, iar jumătate pentru psalmodie și pentru rugăciune, pentru suspine și lacrimi, ca prin postul și privegherea cu măsură, să se facă supus sufletului sănătos și gata spre tot lucrul bun, iar sufletul să capete bărbăție și luminare – ca să facă și să vadă cele cuvenite.
Psalmodia
Rugăciunea trupească prin psalmi și îngenuncheri ca să se deșire trupul și să se smerească sufletul, ca să fugă vrăjmașii noștri, dracii, și să se apropie prietenii noștri, Îngerii, și așa să cunoască omul de unde primește ajutor.
Rugăciunea
Rugăciunea duhovnicească făcută prin minte care se ferește de orice gând. Stând mintea în cele zise și căzând la Dumnezeu cu înfrângeri negrăite, cere numai ca să facă voia dumnezeiască întru toate faptele cugetărilor sale, neprimind nici un gând, sau figură, sau culoare, sau lumină, sau foc, sau peste tot (orice) altceva ci ca una ce privește numai la Dumnezeu și vorbește numai cu El fiind ajunsă fără formă, fără culoare și fără figură. Căci aceasta este rugăciunea curată, care se cade să o aibă cel lucrător. Citirea
Pentru a învăța din dumnezeieștile Scripturi și viețile părinților cum să biruiască patimile și să dobândească virtuțile. Pentru ca să umple mintea lui cu cuvintele Duhului Sfânt și să uite cuvintele și gândurile necuvioase care le-a auzit fiind afară de chilie. Cel ce vrea să învețe cunoștința de Dumnezeu, nu trebuie să fie numai cu auzirea. Pentru că altceva este auzirea și altceva fapta. Cunoștința duhovnicească nu se ivește numai din cugetare, ci se dă de la Dumnezeu după Har, celor smeriți la cuget. Că cel ce citește Scripturile, poate le cunoaște în parte, nu e de mirare mai ales dacă e lucrător. Dar unul ca acesta nu are cunoștința lui Dumnezeu ci trebuie să asculte cuvintele celor ce au cunoștință de Dumnezeu: Prooroci, Apostoli, Sfinți Părinți (Preoți).
Întrebarea celor cercați
Despre orice cuvânt sau faptă se cade a întreba pe cei cercați pentru ca nu cumva din necercare, sau din plăcere de sine, înțelegând și făcând ceva, unele în locul altora, să rătăcească și să cadă în părerea de sine, închipuindu-și că știe cum trebuie, neștiind încă nimic, cum zice Apostolul. Monahul trebuie să aibă răbdare în toate cele ce vin asupra lui, pe care vrea Dumnezeu să le îngăduie asupra lui spre învățare, spre cercare, spre cunoașterea slăbiciunii sale. Să nu se facă îndrăzneț, să nu-și piardă nădejdea în orice rău sau bine ce i s-ar întâmpla. E dator să se ferească de orice vis, de orice vorbă și de orice lucru fără rost, și să cugete la numele lui Dumnezeu, mai des decât răsuflă în toată vremea și în tot locul și lucrul, și să cadă la El din suflet, adunându-și mintea din toate lucrurile lumii și căutând să facă numai voia lui Dumnezeu. Atunci începe mintea să-și vadă greșeala sa ca nisipul mării, și acesta este începutul luminării sufletului și decada sănătății lui. Atunci începe să înțeleagă binefacerile lui Dumnezeu și greșelile sale. De atunci păzește poruncile întru cunoștință, de la cea dintâi până la cea din urmă, fiindcă și Domnul le-a pus ca pe o scară și nu poate cumva să treacă peste una ca să ajungă la alta, ci trebuie să înainteze de la cea dintâi la cea de-a doua și așa mai departe, face pe om Dumnezeu, prin Harul Celui ce le-a dăruit pe ele celor ce (aleargă) aleg să le împlinească.
Nici o altă făptură sau zidire însuflețită sau neînsuflețită n-a călcat voia lui Dumnezeu vreodată, ci numai firea omenească, care bucurându-se de multe binefaceri, a mâniat pe Dumnezeu necontenit.
Milostenia
Milostiv este cel ce miluiește pe aproapele din cele ce le-a primit el de la Dumnezeu, fie bani, fie mâncări, fie tărie, fie cuvânt spre folos, fie rugăciune, fie putere de a mângâia pe cel ce are lipsă de ea, socotindu-se că e datornic. Săracul poate trăi fără să-l miluiască, după puterea sa, nu poate el însă să trăiască și să se mântuiască. Milostenia desăvârșită este aceea pe care ne-a arătat-o Hristos, care a răbdat moartea pentru noi, punându-ne tuturor o pildă și un chip ca și noi să murim pentru alții, nu numai pentru prieteni ci și pentru dușmani când vremea o cere. De la frica de Dumnezeu trece omul la buna cinstire. De la aceasta vine cunoștința prin care e sfatul și dreapta socoteală.