Porunca a III-a ne îndrumă la respectul ce se cuvine a fi adus lui Dumnezeu

Vă oferim astăzi explicarea poruncii a III-a a Decalogului, în cadrul unui interviu cu părintele arhimandrit Petroniu Marin, starețul Mănăstirii Pângărați din județul Neamț.
Preacuvioase părinte stareț, care era contextul în care Dumnezeu a dat această poruncă?
Pentru început trebuie spus că baza legăturii dintre Dumnezeu și poporul lui Israel o constituie cele zece porunci sau Decalogul (Ex. 20, 1-17). A treia poruncă dată de Dumnezeu lui Moise se înscrie în grupul primelor patru porunci care privesc datoriile omului către Dumnezeu. Contextul în care această poruncă a fost dată este legat de evenimentele istorice ce au urmat după ieșirea din Egipt a poporului lui Israel. Asupriți de Faraon, evreii fug de acesta, avându-l pe Moise drept conducător, căruia Dumnezeu Se arată în rugul arzător și îi încredințează misiunea de eliberare a neamului din care făcea parte. Promulgarea Legii se va face pe Muntele Sinai. Tendința de a imita și împrumuta așezăminte străine a fost totdeauna vie în omenire, iar poporul ales nu a scăpat nici el de această tentație, motiv pentru care Dumnezeu vine în sprijinul acestuia prin darea Legii.
Mai are valoare și obligativitate pentru noi, cei de astăzi, a treia poruncă dumnezeiască a Decalogului?
Are valoare mare, dar, din păcate, oamenii zilelor noastre o nesocotesc, chiar și cei ce se numesc credincioși. Trăim într-o lume în care oamenii aproape nu se mai raportează la Dumnezeu sau o fac în chip greșit, cugetându-L pe Dumnezeu după patimile lor. Cei drept-credincioși însă înțeleg puterea numelui lui Dumnezeu și de aceea îl cheamă cu evlavie în rugăciunile lor, pentru că „tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui“ (F. Ap. 2, 21).
Cine păcătuiește împotriva acestei porunci
Iudeii socoteau o profanare pronunțarea de către muritori a adevăratului nume divin, care era cel de Yahve. Când în citirea cărților sfinte trebuiau să rostească numele lui Yahve, nu-l pronunțau, ci ziceau Adonai (Domn, Stăpân).
Astăzi, însă, numele lui Dumnezeu este pronunțat fără evlavie și uneori chiar în batjocură de unii oameni. Cei credincioși însă sunt îndemnați cât mai des să cheme numele lui Dumnezeu în rugăciune, fiind atenți ca nu cumva, din neluare aminte, să folosească fără evlavie numele Lui.
Frumos, folositor și mântuitor este să-L chemăm pe Dumnezeu pe nume, spunând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!“.
Care este învățătura acestei porunci?
Porunca învață că este oprit a se huli numele lui Dumnezeu, adică a fi rostit fără cinstea cuvenită. Când iubești pe cineva, amintirea despre acea persoană îți aduce sentimente de evlavie și bucurie, cu atât mai mult când este vorba despre Dumnezeu, Creatorul nostru, Tatăl Cel ceresc.
Cine păcătuiește împotriva poruncii care oprește luarea în deșert a numelui divin?
Păcătuiesc împotriva ei toți hulitorii de Dumnezeu, necredincioșii, ateii și toți cei ce trăiesc fără evlavie și frică de Dumnezeu, toți cei ce nu-și raportează viața lor la Dumnezeu. Păcătuiesc împotriva ei și cei ce trăiesc în chip fățarnic, arătându-se credincioși și evlavioși doar de ochii lumii, pentru slava deșartă. Îl iau pe Dumnezeu în deșert și cei ce nu-și arată din fapte credința lor; doar mărturisesc că sunt credincioși, dar faptele lor sunt departe de credința mărturisită.
În ce fel se poate lua în deșert numele Domnului?
Numele lui Dumnezeu se poate lua în deșert în multe chipuri, dar cele mai răspândite sunt: purtarea nepotrivită în biserică, lipsa de evlavie față de lucrurile sfinte, nemulțumirea pentru ceea ce Dumnezeu rânduiește, înjurături, blesteme, făgăduințe neîmplinite, jurământul mincinos, folosirea numelui lui Dumnezeu fără evlavie în convorbiri (ex: „Iisuse!“), rugăciunea formală făcută fără evlavie și atenție, slujirea lui Dumnezeu fără dăruire.
Sunt și situații când jurământul este permis? Avem voie să ne jurăm pe numele lui Dumnezeu?
Jurământul e o asigurare, în care Dumnezeu e invocat ca martor al adevărului și ca persoană care răzbună adevărul în cazul când acesta este călcat. În esența jurământului, se cuprinde numai intenția de a chema pe Dumnezeu ca martor.
Când cineva se jură pe credința lui, pe cer, pe Biserică, pe Evanghelie, se înțelege de fapt tot Dumnezeu, Care e începutul și temelia acestora.
Mântuitorul Hristos însă ne învață: „Eu însă vă spun vouă: Să nu vă jurați nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este așternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui Împărat, nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poți să faci un fir de păr alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este“ (Matei 5, 33-37).
Aminteați de Evanghelie…, avem noi dreptul de a jura pe cartea sfântă, care cuprinde cuvântul lui Dumnezeu?
Cred că oamenii nu ar trebui să jure nicidecum pe Sfânta Scriptură. Trebuie strict ținut cuvântul Mântuitorului: „Ceea ce este da, da și ceea ce este nu, nu“. Pot fi excepții doar cazurile foarte grave, dar și acelea doar cu sfatul și cu binecuvântarea părintelui duhovnicesc. Chiar și practica de a jura cu mâna pe Sfânta Scriptură, cerută de instanțele judecătorești, este de evitat. Bine este ca să nu ajungă creștinul nicidecum în aceasta postură. Apostolul Pavel ne îndeamnă mai degrabă a răbda paguba, decât a căuta dreptatea noastră: „Negreșit, și aceasta este o scădere pentru voi, că aveți judecăți unii cu alții. Pentru ce nu suferiți mai bine strâmbătatea? Pentru ce nu răbdați mai bine paguba?“ (I Cor 6, 7).
„Mai bine să nu făgăduiești, decât să nu împlinești ce ai făgăduit“
Dar făgăduințe putem face?
Făgăduința este îndatorirea prin care creștinul se leagă de bunăvoie în fața lui Dumnezeu să facă o faptă de o deosebită vrednicie morală, ca recunoștință pentru ajutorul dat lui de Dumnezeu. Proorocul David ne îndeamnă în psalmi spunând: „Faceți făgăduințe și le împliniți Domnului Dumnezeului vostru“ (Psalmul 75, 11); „Jertfește lui Dumnezeu jertfă de laudă și împlinește Celui Preaînalt făgăduințele tale“ (Psalmul 49, 15); „În mine sunt, Dumnezeule, făgăduințele pe care le voi aduce laudei Tale“ (Psalmul 55, 12 ).
Făgăduința nu trebuie să cuprindă faptele ce se cer a fi făcute prin lucrarea poruncilor. Avem exemple de făgăduințe în voturile monahale: fecioria, ascultarea și sărăcia de bunăvoie. Tot făgăduințe pot fi considerate și cele ce se fac la Taina Sfintei Cununii, când cei doi se făgăduiesc să rămână împreună până la sfârșitul vieții. Făgăduințele sunt fapte bineplăcute lui Dumnezeu și de aceea credincioșii obișnuiesc a le face, dar ele trebuie duse la îndeplinire, căci altfel sunt o lipsă a credinței și a ascultării datorate lui Dumnezeu. În acest sens Eclesiastul (cap. 5, 4) ne spune: „Mai bine să nu făgăduiești, decât să nu împlinești ce ai făgăduit“.
Referindu-ne la poruncile divine și la cele nouă fericiri, expresii ale dragostei și purtării de grijă ale Tatălui ceresc, liant între Vechiul și Noul Testament, spuneți-ne, părinte stareț, are această poruncă un corespondent în vreuna dintre Fericiri?
Da, pe lângă cele zece porunci, care trebuie păzite de creștini, Mântuitorul, Care n-a venit să strice Legea și proorocii, ci să le împlinească, ne-a dat cele nouă fericiri. Cele zece porunci urmăreau să realizeze un minim de moralitate, oprind de la săvârșirea faptelor rele. Încălcându-le, se păcătuia împotriva legii morale naturale. Fericirile reprezintă un real progres, pentru că arată virtuțile pe care trebuie să și le însușească creștinii, pentru că viața nu trebuie să se limiteze doar la a nu face răul; trebuie să practicăm virtutea. Fericirile marchează superioritatea moralei creștine față de morala mozaică. Fericirile se pretează cel mai bine spiritului liber al moralei creștine, de aceea Mântuitorul nu le dă sub forma de porunci.
Corespondentul poruncii a treia din Decalog îl avem în ce-a de-a noua fericire: „Fericiți veți fi voi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind pentru Mine“.
Avem îndemnuri din partea Părinților Bisericii în legătură cu importanța și respectarea acestei porunci?
Sfinții Părinți îndeamnă la respectarea acestei porunci, pentru că ea îndrumă la respectul ce se cuvine a fi adus lui Dumnezeu, al cărui nume nu poate fi folosit oricum. Astfel, Sfântul Clement din Alexandria spune că această poruncă se referă la Dumnezeu Tatăl Creator și la Înțelepciunea care-i naște pe cei drepți. De asemenea, și la interdicția de a atribui idolilor numele lui Dumnezeu, care este un nume unic.
(Nicoleta OLARU, Ziarul Lumina)