Portugalia? O Italie pe invers

Până anul trecut inclusiv, de multă vreme încoace, ne obișnuiserăm să întâlnim în ultimele faze ale cupelor europene echipe din Spania, Anglia, Germania și neapărat Italia. Printre ele, câte una strecurată mai degrabă accidental (chiar dacă s-a întâmplat să ia chiar unul din trofee, așa cum s-a întâmplat cu Șahtior Donețk mai de curând, ori cu Porto din vremea lui Mourinho, parcă în 2003) din altă țară. Dar grupul masiv de semifinaliste venea din acestea. Anul ăsta, regula pare să fi fost schimbată într-un sens pe care la debutul competițiilor, vara trecută, nimeni nu l-ar fi bănuit: în ultimele 8 nu apare nici o „italiancă”, deși una din ele, Internazionale Milano, este încă deținătoarea trofeului suprem, Champions’ League, până în ziua finalei de anul acesta. În schimb, iată că 3 din 8 vin din Portugalia, lucru pe care nici mama specialiștilor în fotbal nu l-ar fi putut intui. Chestia ar fi putut părea o întâmplare, un accident (culoar favorabil, baftă, arbitraje părtinitoare etc.) dacă nu le-am fi văzut la treabă. Numai că, după ce ne-am holbat la ele ca la minunile lumii numerele 8, 9 și 10, concluzia vine de la sine: nu e o întâmplare, cu atât mai puțin 3 întâmplări, ci e fotbal, frați români. Fotbal din ăla adevăratu’, cu imaginație, viteză, tehnică, șuturi și, mai important decât orice: goluri. Goluri căcălău, goluri în neștire, goluri de-a valma, acasă și în deplasare deopotrivă, încât te întrebi din ce aluat or fi alcătuiți oamenii ăia care și la Porto și la Moscova dau tot câte 5 („las’ să fie, să nu trebuiască!”, vorba lui Sorin Avram) într-o frenezie vecină cu ospiciul. În Portugalia, chestia aia cu „un gol mai mult decât adversarul”, și care făcea din Porto, Benfica și Sporting câștigătoare când și când, la scoruri doar de 1-0, pare să fi fost înlocuită de „de la 3 în sus mai mult decât – oricare ne-ar fi – adversarul”. Este exact opusul filosofiei antifotbal a italienilor care de vreo 50 de ani încoace au distrus fotbalul cu „lacătul” lor (inventat, culmea!, de un argentinian, Helenio Herrera). Așa cum arată Porto în ziua de azi, vă mărturisesc că abia o aștept ca la anul să o bată pe Barcelona cu un 5-3 în tur, urmat de un 2-3 în retur, înainte de a pierde finala cu Real la penalty-uri, după 4-4 în timpul regulamentar… asta dacă n-o da peste ele Borusia Dortmund și să le înscrie câte 4 și în tur și în retur! Ați înțeles, măcar acum, de ce n-avem ce căuta, cu bășitele noastre de 0-0 (visul suprem!) printre ele?