Am fost sunat de un tânăr care s-a recomandat compozitor, textier și șef al unei formații muzicale. A zis și numele trupei. Nu-mi spunea nimic. Sunt, recunosc, dezorientat, ca să nu spun de-a dreptul ageamiu în privința trupelor care populează azi, unele meteoric, viața scenică, îmbrâncite spre public mai ales de micul ecran. Am telefonul dumneavoastră de la un prieten comun. Într-adevăr, personajul pomenit mi-e apropiat. N-am priceput însă de ce nu mi-a dat el un telefon în prealabil! Tânărul, în baza celor spuse, îmi cerea un text de cântec. Ați scris, zice el, textul cântecului ”Bună seara, iubito”. De-aia v-am sunat. Aș vrea ceva mai modern, mai pe gustul generației tinere, dar care să fie și romantic. În primul rând, zic, ”Bună seara, iubito” este o poezie. A devenit text de cântec prin compoziția lui Adrian Enescu. E drept că i-am scris și texte, la schimb, pentru notele lui. Așa au apărut primele două discuri ale Loredanei Groza, cele care au lansat-o și au făcut-o celebră, avându-i drept creatori pe Adrian Enescu și Lucian Avramescu. Bine, accept eu. Voi încerca să scriu ceva după ce vă văd și ascult mai întâi, pentru a înțelege mai exact ce-mi cereți. Nu-mi sunt cu totul clare cererile de „mai modern” și „romantic” totodată.
Am văzut o reprezentație a formației cu pricina. Nu-i dau numele fiindcă multe seamănă cu ea. Clape, chitară solo, un interpret vocal (cel de la telefon) care strigă ceva. Sunt vizibile însă câteva fete care se zbânțuie. Fetele, dansatoare, sunt învelite sumar. Adică ce învelite? Chiloții aproape că nu există, rezumați la o sforicică pierdută între fesele bogate. În final, din muzică nu mi-a rămas nimic. Doar dansatoarele, recunosc, persistau durdulii în imaginea mea despre formația muzicală. De altfel, poponețele sunt mai peste tot în spectacolele televizate, însoțind formațiile artistice și uneori chiar buletinul meteorologic. E, poate, o formă nouă de romantism.
Am găsit, cu greu, un pix (mereu n-am cu ce scrie) și, pe spatele unei facturi de electricitate, am improvizat ceva. ”Blondă și nevinovată/ stă în cerul fără pată/ luna ca un cur de fată// Lună, lună, pui de lună/ ia-mă blând și mă cunună/ nu c-o broască, ci c-o zână// Prin a norilor omletă/ văd în noapte o egretă/ galbenă și desuetă// Ce să fie, ce să fie?/ Îngerilor vreo tichie/ demonilor pălărie?// Nu, e luna cea curată/ nu lighean și nici lopată/ luna ca un cur de fată”. Ultimul vers ar putea fi și titlul textului. Gata. E simplu, e romantic, iar coregrafia, precum am văzut, e deja făcută.
M-a sunat compozitorul mai iute decât mă așteptam. Știu, de la prietenul nostru comun, că scrieți repede. I-am citit textul de pe spatele facturii. A tăcut un timp. E, zice, cam vulgar. Chestia cu, și a sărit cuvântul care e prezent din belșug în concertele lor, nu cred că merge. Pudibonderia subită m-a îndemnat la ironii. Vă amintiți, cu certitudine, i-am zis, versurile lui Francois Villon scrise în celulă. Fusese condamnat la moarte prin spânzurare și execuția urma să aibă loc a doua zi. ”Eu sunt Francois Villon, sperjurul/ Nu din Paris, ci dimprejurul/ Grumazul meu legat cu șnurul/ Afla-va cât atârnă curul”. Dacă am greșit pe undeva, corectați-mă. Poezia e în patrimoniul clasic, figurează în toate antologiile. Nu, compozitorul meu tânăr și modern nu auzise nici de marele poet francez, grațiat până la urmă de rege, și cu atât mai puțin de versurile lui, pe care nu le găsea amuzante.
Firește că proiectul a căzut. Compozitorul care cântă mai mult prin expresia poponețelor care-l însoțesc în scenă decât prin inspirate înaripări muzicale nu accepta o ”vulgaritate” în cuvinte, iar eu nu acceptam să renunț tocmai la acea ”groaznică” vorbă. Oricum, i-am mulțumit în gând că m-a ținut la distanță de politică în acea zi, fiindcă aud că Băsescu și-a scris o nouă Constituție, a lui și numai a lui, cu ajutorul căreia să se pietrifice la putere, ca faraonii, și să ne mai dea de ros un os, pe foamea asta, nouă, ăstora care ronțăim toată ziua cuvinte, fiindcă altfel tot nu suntem buni de nimic.
