Pomenirea sfântului apostol Onisim, ucenicul sfântului apostol Pavel

Acest sfânt a fost sluga lui Filimon romanul, căruia fericitul Pavel apostolul i-a scris o epistolă. Onisim făcându-se ucenic și slugă apostolului, după săvârșirea din viață a apostolului, a fost prins și adus înaintea lui Tertul, eparhul Romei, care l-a trimis la Puteoli. Și venind acolo Tertul și aflând pe Onisim stând tare în credința lui Hristos, întâi l-a bătut cumplit cu toiege, iar după aceea i-a sfărâmat fluierele picioarelor; și astfel l-a scos din viața aceasta deșartă.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Maior, care, bătut fiind, s-a săvârșit.
Acest mucenic a trăit pe vremea împăraților Maximilian și Dioclețian și a fost ostaș în ceata numită a mavrilor. Dar pe când se afla în cetatea Gazei a fost pârât la ighemonul de acolo că este creștin. Înfățișându-se la judecată, și mărturisind pe Hristos Dumnezeul său, a fost bătut fără de milă șapte zile atât de cumplit, încât treizeci și șase de ostași se schimbau bătându-l. Iar sângele din trupul său curgea ca un pârâu, încât a înroșit pământul de acolo. Deci vitejește pătimind mucenicul lui Hristos niște chinuri atât de mari, din ostășească rânduială de pe pământ, a mers după cuvintele lui David, în rânduiala ostășească din cer, dându-și sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea părintelui nostru Eusebiu
De unde a fost și din ce părinți s-a născut acest cuvios, istoria sa nu arată. Numai aceasta se știe despre el: că prin sihăstreștile sale osteneli a câștigat cerul ca patrie. Astfel, mai întâi s-a dus la o mănăstire unde s-a făcut monah. Apoi s-a suit în vârful unui munte, și acolo și-a făcut o mică îngrăditură de pietre, înăuntrul căreia se nevoia fericitul fără acoperământ sau umbrire. Avea o haină de piele, iar hrana lui era năut și bob muiat; câte odată mânca și smochine uscate. Dar atât de tare s-a nevoit din început până la sfârșit, încât și după de a ajuns la adânci bătrâneți și i-au căzut aproape toți dinții, nu și-a schimbat nici hrana, nici locuința, ci vitejește suferea suflările vânturilor celor potrivnice, având fața zbârcită și carnea trupului uscată, încât nici brâul nu putea sta pe mijlocul lui, ci cădea jos, de vreme ce carnea de sub mijlocul său era topită, ca și oasele, despre amândouă părțile mijlocului. Și fiindcă veneau mulți la el și-i tulburau liniștea, s-a dus la o sihăstrie ce era aproape și făcându-și o îngrăditură, în unghiul zidului, se nevoia acolo după obișnuita sa nevoință. Se mai spune despre el că toate cele șapte săptămâni ale marelui Post mânca numai cincisprezece smochine uscate, deși era chinuit de o nespusă boală. Cu asemenea osteneli a viețuit peste nouăzeci de ani și apoi s-a mutat către Domnul.