Candela
Tăcerea e adâncă și noaptea-ntunecoasă;
Norii ascund vederea înaltelor tării
Ș-a stelelor de aur mulțime luminoasă
Ce smălțuiau seninul cereștilor câmpii.
Numai religioasă a candelei lumină
Aprinsă de credință, și limpede și lină,
Lucește înaintea icoanei ce slăvesc.
Emblemă-a bunătății, mângâitoare rază,
Ea parcă primește și parcă-nfățișează
Rugăciunile noastre stăpânului ceresc!
În minutele-acelea când sufletul gândește.
Când omul se coboară în conștiința lui,
Ca unei inimi care cu noi compătimește
Frățeștii ei lumine durerea mea supui.
Câte chipuri ascunse, câte lacrimi vărsate
Au avut-o de martur i-am încredințat!
Care dorinți smerite și neînființate
Am tăinuit de lume și ei am arătat!
Dumnezeu ce de față pe cruce Se arată,
El care-a nedreptățit e pildă de-ngrozit,
Îmi spune că-naite-I se va vedea odată
Cel ce nedreptățește cu cel nedreptățit.
Atunci creștinu-acela, cu fruntea în țărână,
Dar cu otrava-n buze, și cu fierul în mână,
Umilit ca să-nșale și blând ucigător,
Tronul dumnezeirei cum va putea să-l vază,
Când la un semn puternic se vor clăti cu groază
Cerurile-așezate pe polurile lor?
Dar adânca odihnă în lume încetează:
Religiosul clopot se leagănă în vânt,
Chemând pe credincioșii ce somnu-mpovărează,
Din ale lor locașuri în locașul cel sfânt.
Întunecimea nopții care încă domnește,
Ca un om ce cu viața se mai luptă murind,
Se-mprăștie cu-ncetul, treptat se risipește,
Și-n umbra dimineții se pierde-ngălbenind.
Se desfăsur în ochii-mi mulțimile zidirei;
Credința se deșteaptă în omul rătăcit;
Și-nalță a ei rugă cu imnul mulțumirei,
La ceea ce după noapte și zi ne-a dăruit.
(Grigore Alexandrescu)
