Poezia

Azi fac una nefăcută: cedez cea mai mare parte a spațiului acestei rubrici pentru a semnala un articol neașteptat de sincer, ce încearcă să explice starea poeziei astăzi, respectiv, hiatusul ivit între poet și publicul cititor, în curs de cronică adâncire. Contribuția este cu atât mai demnă de interes cu cât o datorăm unui talentat reprezentant al generației tinere (scrie proză și teatru), printre puținii care au curajul să comenteze deschis, fără parti-pris-uri, o realitate pe cât de tristă, pe atât de adevărată: se publică poezie (inclusiv pseudo-poezie) în cantități impresionante și se citește din ce în ce mai puțină.
De regulă, este arătat cu degetul, ca principal vinovat, lectorul prea puțin avizat, incapabil să țină pasul cu noile modalități de expresie proprii poeziei moderne. Au și poeții partea lor de vinovăție – își propune să ne convingă articolul apărut într-un cotidian județean și, chiar dacă opiniile sunt expuse prea frust, chiar cu anume brutalitate, în esență avem de a face cu un punct de vedere demn de luat în considerare, pentru întâia oară atât de limpede exprimat, cu o vehemență ce nu poate ascunde stropul de mâhnire prelins printre rânduri. Numele autorului: Călin Ciobotari. Pasajele sunt reproduse cu permisiunea autorului:
„Este o mare enigmă pentru mine ce se întâmplă cu poezia timpurilor noastre. Cu poezia, pentru că în privința poeților, lucrurile sunt mai clare: poeții se îmbată, poeții își pun chipurile prin tramvaie (la Iași, n.n.), nu de alta, dar să vadă și prostimea cum arată un poet, poeții participă la diverse evenimente cu iz de cumetrie lirică, la diverse Festivaluri internaționale de Cucuri și Bărbi, poeții se premiază între ei, poeții se publică reciproc prin reviste într-un soi de masturbatorie iluzie a propriei lor vizibilități naționale (…)
La Iași, pe poeții adevărați îi numeri pe degetele unei mâini, pentru că mulți, confundând înșiruirea fadă a unor vorbe din fondul de cuvinte al limbii române, au impresia că și-au cîștigat dreptul de a-și zice poeți. Iar cum adevărul, în forma lui cea mai avantajoasă, este adevărul-convenție, dacă un grup de indivizi convine reciproc asupra statutului de poet, atunci totul e în regulă.
Rămâne însă, cum spuneam, drama poeziei adevărate care, iată, nu mai binevoiește a bântui, ca înainte, structura ființei omului contemporan. Cetățenii patriei se chinuiesc, se străduiesc până la screamăt să producă minunate conjuncții lirice, însă, în afară de – caz fericit – constructe paradoxale și ghidușii terminologice, nu prea le mai iese nimic. Mi se pare că democrația nu priește poeziei (!! – n.n.) și spun asta gândindu-mă la halucinanta efervescență, la remarcabilele experiențe poetice ale anilor 80. Mi se mai pare că, astăzi, nu se mai poate trăi poetic; se mimează, eventual, această trăire, se disimulează; poezia astăzi se face, nu mai survine, se fabrică și nu mai are alura aceea demiurgică. Nu pot fi depășite anumite șabloane, nu se mai poate evada din diverse paradigme-temniță, pare că s-a intrat într-un blocaj fundamental. Se experimentează, se caută în dreapta și-n stânga, se dă sfoară în țară după noi formule, noi tehnici, dar totul e în zadar. Între poezie și poet a început a se isca un hău primejdioas, în care, după toate semnele timpului (…) cădea-va poezia și nu poetul. Căci, poetul, acționar în gașcă la bursa metaforei, găsește proptele la colegii de turmă și se cațără pe obișnuitele sfori spre ceea ce el consideră lumina. În fapt, impostură și diletantism. Poezia e obosită și traumatizată de violurile la care a fost supusă. Ar avea nevoie de o pauză, de un fel de tăcere, asemenea solului pe care nu-l cultivi o vreme, tocmai pentru a-i da posibilitatea să-și revină. ”
P.S.
Într-un e-mail, sunt mustrat pentru că scriu despre cărți ce nu de găsesc în librării – în cazul de față, ar fi vorba de excelentul volum de memorialistică „UMBRE”, de Aurel Leon. Adaug informația lipsă, obținută de la Editură: cartea poate fi comandată telefonic la nr. 0332414711.