POCIRI

De-a dreptul spectaculos ritmul în care se pocește biata limbă română! Când se analizează diversele evoluții ale fenomenului, istoria limbii își ia ca prim aliat timpul: de-a lungul veacurilor s-a produs cutare alunecare semantică, deplasare de accent, modificare fonetică, reașezare sintactică, motivate cel mai ades prin legea minimului efort. Unele au șansă să devină normă, altele particularități dialectale, iar cele prea flagrant deviate de la regulă și spiritul limbii rămân simple erori gramaticale. Același aliat – timpul – slujește tăcut și conștiincios explicarea oricărui fenomen evoluționist, de la diversitatea speciilor la nașterea pustiurilor. Constituirea limbii române a necesitat, la rându-i, „forjare” de veacuri, dacă nu de chiar milenii, iar setul de reguli (excesiv complicat – dar asta-i altă poveste) aflat acum în (relativ) respect general vine de departe, chiar dacă suportă și corecturi „din mers”. Dar cum azi lumea se grăbește în toate cele, „întemeierile” lingvistice contemporane, fie calchiate după idiomuri la modă, fie pur și simplu idioțenii cu patent național, se înșurubează în limbă cu viteză și dârzenie de microb ce atacă în trombă un organism lipsit de apărare. Epidemia CA ȘI are doar câteva luni de când a venit pe lume și iat-o contaminând nația! Sigur, avem drepturi, ca vorbitori conștienți ai românei, la anumite opinii personale, fiindcă așa cum (prea) des s-a spus, limba e-o realitate vie, plămădită în egală măsură și de vorbitori, și de scriitori. Mie, de pildă, n-o să-mi poată impune nimeni să scriu și să spun „două acumulatoare” în loc de „doi acumulatori”, așa cum cere regula, nici „două remarce” în loc de „două remarci”, nici „saxana” în loc de „sarsana”, nici „anticameră” în loc de „antecameră”, deși originea franțuzească a substantivului (antichambre) pare a îndritui aceasta. Aș zice că nu-i o chestiune ce ține de etimologie, ci mai degrabă de logică, „ante” însemnând înainte (camera din fața biroului), pe când „anti” semnifică opoziția, împotrivirea. Tot la întâlnirea dintre logica elementară și gramatică se așază și prostia lui CA ȘI, ce denotă o nesiguranță în mânuirea limbii explicabilă doar prin incultură suverană și contaminare vinovată. La origini, acest CA ȘI era pe post de umbreluță pudică, protejându-ne de cacofonii. Să zicem că acceptăm umbrela… dacă plouă. Dar de ce s-o arborăm când nu cade picătură? Acum nu se mai spune „bea ca prostul”, ci, infinit mai elevat, „bea ca și prostul”, de parcă limba română ar fi gospodărită de Chirița din Bârzoieni! Ce caută amărâtul de ȘI în această combinație? Nici una dintre cele 25 de funcții pe care DEX le atribuie măruntei conjuncții-adverb nu-i justifică împlântarea în construcția CA ȘI! Atunci? De ce? De unde și până unde? Cu tristețe constat că prieteni ai subsemnatului, oameni cu îndelungă carieră universitară, cad în cursa acestui ridicol CA ȘI. Dacă așa se vorbește la radio și TV! Ca amic (pardon: ca și amic) mi-e pur și simplu jenă să-i corectez. S-ar cuveni s-o facă autorii morali ai infecției lingvistice, adică omnipotentele televiziuni – numai că acolo altele-s prioritățile. Cum am mai scris, am fost nu de mult telespectator la o emisiune ce trata arzătoarea chestiune a albirii anusului la dame. Curățarea limbii române de tâmpenii nu preocupă pe nimeni!