Pocăința sinceră naște renunțarea la păcat

”În vremea aceea Iisus a luat la Sine iarăși pe cei doisprezece și a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: Iată, ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi predat arhiereilor și cărturarilor; Îl vor osândi la moarte și-L vor da în mâna păgânilor; Îl vor batjocori, și-L vor scuipa, și-L vor biciui și-L vor omorî, dar după trei zile va învia. Și au venit la El Iacov și Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învățătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiți să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să ședem unul de-a dreapta Ta și altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu știți ce cereți! Puteți să beți paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezați cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Și Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veți bea și cu botezul cu care Mă botez vă veți boteza, dar a ședea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit. Și, auzind, cei zece au început a se mânia pe Iacov și pe Ioan. Atunci Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru; și care va vrea să fie întâi între voi, să fie slugă tuturor. Că și Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți.„ (Marcu 10, 32-45)
Drumul către Cruce al Domnului nostru Iisus Hristos
Duminica a V-a din Postul Mare, prin faptul că se plasează înaintea Duminicii Floriilor, marchează drumul către Cruce al Domnului nostru Iisus Hristos și motivația care stă la baza lucrării Sale, anume iubirea Sa jertfelnică. Pericopa de la Marcu 10, 32-45 relatează că, în perioada premergătoare Răstignirii Sale, Domnul Hristos îi anunță explicit pe ucenici că va fi dat în mâinile arhiereilor și cărturarilor, care Îl vor chinui și omorî, dar că a treia zi va învia. Fruntașii evrei L-au răstignit pe Iisus, pentru că s-au ferit să recunoască pe plan social și oficial dumnezeirea Lui, de teamă că-și pierd un privilegiu de autoritate pe care-l aveau în Israel. Ei întruchipează excepțional atitudinea de respingere a lui Dumnezeu, justificată de respectarea și continuitatea unui „firesc” care devine un scop mai înalt decât Dumnezeu Însuși.
Măreția noastră stă în smerita coborâre spre slujirea celorlalți
Ucenicii nu pricepeau că Pătimirea Lui nu este o slăbiciune umană sau neputință, ci un act benevol al Său de a se lăsa în libertatea celor ce-L urăsc. Apoi, Domnul le confirmă dumnezeirea Sa, le explică lucrarea Sa, rostul Întrupării, iar ca dovadă, se schimbă la față pe Muntele Tabor. Acesta este contextul în care cei doi fii ai lui Zevedeu, Sfinții Apostoli Iacov și Ioan, îi cer să stea de-a dreapta și de-a stânga în Împărăția Sa, arătând că ei gândeau la o mesianitate politică a Domnului Hristos. Dumnezeu nu acordă aceste locuri preferențial, ci după curăția și transparența celui care-L iubește, și de aceea spune fiilor lui Zevedeu că acelea sunt rânduite celor care vor bea același pahar al suferinței ca și El, iar acest lucru îl pot face desăvârșit doar cei care sunt rânduiți. De-a dreapta lui Hristos este Maica Sa Preacurată, iar de-a stânga Sa este Înaintemergătorul și Botezătorul Ioan. Fiii lui Zevedeu nu pot ocupa aceste locuri, mâniind pe ceilalți apostoli pentru gestul lor arivist. Mântuitorul le arată însă că puterea este un dar al lui Dumnezeu pentru slujirea aproapelui, condiționând pe cel ce o dorește de cât de dedicat slujește. Astfel, vedem că este inutil să trăim cu obsesia puterii sau a poziției sociale, fără chemarea lui Dumnezeu la astfel de slujiri. Cererea fiilor lui Zevedeu e similară cu dorința de autocrație a fruntașilor lui Israel, care i-a și motivat să fie autori morali ai răstignirii Sale.
Prin cuvintele „cel care voiește să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru” vedem că slujirea și iubirea aproapelui reprezintă principiul validator al superiorității, așa cum și El, deși este mai mare peste întreaga existență, a venit în trup „nu ca să I se slujească, ci ca să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți”.
Cel căruia i se iartă mult, mult poate iubi
Duminica a 5-a din Postul Mare este un reper important pentru creștinul care a postit și care și-a însușit o parte din roadele nevoinței și ale răbdării, dar mai ales din roadele harului lui Dumnezeu. Ea atinge cu precădere tema pocăinței, exprimată în pericopa evanghelică de la Luca 7, 36-50, unde se relatează cum Domnul Iisus Hristos răspunde invitației unui fariseu de a prânzi cu el. Tot atunci, o femeie păcătoasă din cetate, aflând că Domnul vine în casa fariseului, ia un vas de alabastru cu mir și, stând la picioarele Sale și plângând, îi udă picioarele, ștergându-le cu părul capului ei, oferind astfel un model de pocăință. De aici înțelegem că nu trebuie să ezităm a ne mărturisi păcatele, deoarece pocăința este atitudinea cea mai potrivită a omului în fața lui Dumnezeu.
Femeia păcătoasă, un dascăl al adevăratei pocăințe
Simon a gândit în sinea sa că Domnul Iisus Hristos nu este proroc, căci altfel ar fi știut cât de păcătoasă este femeia aceasta. Noi însă nu trebuie să avem o atitudine arogantă ori superioară față de păcătoși, ci trebuie să-i îndreptăm „cu duhul blândeții”, crezând în recuperarea lor, așa cum Dumnezeu Însuși o așteaptă. A fi tolerant cu păcătosul nu înseamnă a aproba păcatul, ci prin răbdare și rugăciune să fim exemple de lumină pentru semenii noștri.
Cunoscând gândul lui Simon, Hristos compară situația respectivă cu parabola în care un stăpân care avea doi datornici, cerându-le mai întâi amândurora datoriile, îi iartă mai apoi pe amândoi, iar cel căruia i s-a iertat mai mult l-a iubit mai mult pe stăpânul său decât celălalt căruia i se iertase mai puțin. Astfel, femeia păcătoasă își exprima iubirea și recunoștința prin plânsul ei, prin ștergerea picioarelor lui Hristos și ungerea lor cu mir de mare preț. Deducem de aici că Dumnezeu primește pocăința ca un mare și prețios dar din partea omului, ca pe un dialog al creației cu Creatorul.
Femeia păcătoasă a fost și este un dascăl al pocăinței pentru o mulțime de cuvioși, dintre care mulți sunt neștiuți. Viața unora Însuși Dumnezeu a ținut să ne-o descopere, cum este de pildă exemplul Sfintei Maria Egipteanca. Viața ei, scrisă de Sfântul Sofronie al Ierusalimului, face referință la un cuvios îmbunătățit, Zosima, care trăia la Iordan. Prin rânduiala lui Dumnezeu, acesta o descoperă pe Sfânta Maria Egipteanca în pustiul Iordanului, iar ea la rugămințile lui îi povestește viața ei. Aflăm că venea din Alexandria și fusese o tânără stăpânită de patima desfrânării. Aceasta a mers odată cu câțiva tineri până la Ierusalim, iar aici, prin minune dumnezeiască, ajunge să se pocăiască de păcatele ei în fața unei icoane a Maicii Domnului, pe care o roagă să-i fie chezașă în tot restul vieții. După 17 ani de viață desfrânată, alți 17 ani se va lupta în pustiul Iordanului cu amintirea răului făcut, cu pofta trupului, căci păcatele imprimă în suflet un model de existență ostilă lui Dumnezeu.
Pocăința, virtute care ne aduce lângă Cel de Sus
Pocăința nu presupune doar un mod de viață auster, ci și o luptă sufletească pentru schimbarea ierarhiei valorilor, astfel încât Dumnezeu să reocupe primul loc. Nevoințele deprind voința omului spre a-L iubi și simți pe Dumnezeu drept o necesitate fundamentală. Sfânta Maria Egipteanca constituie un model călugăresc de la care învățăm că monahismul nu este doar un mod formal de viețuire, realizat prin delimitare socială, ci mai ales un mod de viețuire lăuntrică.
Cuvioasa Maria Egipteanca a stat 47 de ani în pustiu, îndurând foamea, arșița și frigul, precum și alte pericole pe care un om obișnuit nu le-ar fi suportat cu succes, ceea ce arată că pustnicia este o chemare. Mare a fost uimirea părintelui Zosima atunci când ea l-a strigat pe nume fără să-l fi cunoscut înainte, sau când aceasta i-a arătat fără să vrea că știa texte din Scriptură fără să știe să citească, ori că se ridica de la pământ în timpul rugăciunii. Aceste manifestări harismatice sunt dincolo de condiția omului comun, dincolo de teoretizările științelor empirice de astăzi. Oamenii pledează astăzi pentru știință, justificând prin ea necredința lor în Dumnezeu, nesocotind astfel că știința este doar un instrument, și nu un scop în sine.
După ce îi istorisește viața, Cuvioasa Maria Egipteanca îl roagă pe părintele Zosima să vină la Iordan anul următor ca să o împărtășească, în noaptea de Joi din Săptămâna Mare. Zosima va face acest lucru, uimit de minunea sfintei care trece Iordanul mergând pe apă. Aceasta, cu toate că dobândise aceste rare harisme, arată că prețuiește preoția, zicându-i lui Zosima: „Ești preot și ții în mână dumnezeieștile Taine”. Ea și-a dorit să se împărtășească, căci, indiferent de mulțimea harismelor, nimic nu poate substitui vreodată Trupul și Sângele lui Hristos. Evlavia Sfintei Cuvioase Maria față de preoție arată că autenticitatea eclesială constă în prezența reală a lui Hristos în Sfintele Taine, căci El este peste orice harismă, El este chiar scopul și împlinirea lor. Din atitudinea Sfintei Maria Egipteanca înțelegem că Biserica are o ierarhie care este respectată și de sfinți. Ea nu se poate scinda sub nici un motiv, căci acolo unde este Trupul lui Hristos, acolo este și ierarhia, acolo este și Biserica. Tendințele actuale ale omului de a-și privatiza sentimentul religios prin non-apartenența la Biserică, ori prin atitudinea ostilă față de ea, sunt simptome de rătăcire existențială.
După împărtășirea cu Sfintele Taine, marea nevoitoare îl roagă pe Zosima să mai vină încă o dată anul următor în pustiu, iar când acesta revine, o găsește deja trecută la Domnul. Ea adormise exact cu un an în urmă, după ce s-a împărtășit cu Sfintele Taine. Cuviosul Zosima o îngroapă cu cinste și-i va vesti cu frică și evlavie pomenirea. Ea va fi transmisă în valea Iordanului de la o generație de călugări la alta, până ce Sfântul Patriarh Sofronie o va fixa în scris.
Pomenirea Sfintei Maria Egipteanca în această duminică ne arată că pocăința este o lucrare lăuntrică, de profunzime, dincolo de lucrările sociale de suprafață. Ea este inaccesibilă mijloacelor umane de introspecție, neputând fi evaluată decât în contextul lucrării harului dumnezeiesc, prin Taina Spovedaniei. De aceea, viața Sfintei Maria Egipteanca confirmă încă o dată faptul că omul realizează desăvârșita comuniune personală cu Hristos doar în Biserică, prin Sfintele Taine.
(Pr. Lect. Dr. Mihai Burlacu, sursa: Ziarul Lumina)